luni, 31 decembrie 2012

Ultima zi din Decembrie.

             

              Miroase a sărbătoare şi agitaţie. Parcă e unicul moment când oraşul ăsta prinde viaţă iarna, toată lumea aleargă şi într-un mod ciudat sunt entuziasmaţi, cum spuneam...lucrurile se animă. Păcat că doar pentru o singură zi. Mă simţeam datoare să vorbesc despre anul care se pregăteşte să rămână în umbră. Sincer habar nu am ce să spun, cum să încep şi ce anume merită trecut sau nu într-o scurtă concluzie. Gândeam că trebuie să fie un post lung, altfel cum?!
                 Un an. Mai trece unul, au mai trecut atâţia...ce mare scofală? E cumva doar ziua aia în care realizezi că s-a dus şi atunci rămâi pentru puţin timp să te gândeşti...Ce-am facut în timpul ăsta? Oare am evoluat? Eu de la an la an am şi mai multe dileme pentru următorul. Nu ştiu când a trecut, nu mai sunt înzestrată cu noţiunea timpului de mult. De fapt acum că mă gândesc îmi lipsesc şi altele cum ar fi orientarea în spaţiu. Uite ce-am făcut anul ăsta...m-am pierdut in Careffour. Stupid sau nu, a durat jumătate de oră să găsesc ieşirea şi am ocolit în permanenţă uşa care trebuia. 1-0 pentru bărbaţii care afirmă non-stop că femeile stau prost la capitolul acesta, dar vă mulţumesc deopotrivă...înseamnă că sunt cu 30 de minute mai femeie decât restul. Revenind la 2012, cred că totuşi a reprezentat începutul multor lucruri deşi toată lumea aştepta acel final fantastic. Am legat prietenii speciale, m-am fraierit de una singură şi nu doar de-amorul artei şi nici pentru că aş încerca să demonstrez cuiva cât de masochistă pot fi...ci aşa de dragul experienţei, m-am plimbat mai mult decât în toţi ceilalţi ani chiar dacă şoselele m-au purtat fie spre Bucuresti, fie spre munte, m-au dus acolo unde trebuia. Am reuşit să experimentez senzaţia că sunt la locul potrivit în momentul potrivit. Dar la fel ca şi până acum tot ce-mi ramâne e o amintire frumoasă care uşor, uşor va deveni un contur vag lipsit de orice detaliu artistic. În general viaţa se transformă pe parcurs în albume foto, hârtii mototolite, mesaje, mail-uri şi orice alt lucru de genul ăsta, de care simţim obligaţia nebună să ne ţinem strânşi cu dinţii. Mă gândesc că dacă am trăi îndeajuns de intens fiecare moment al vieţii noastre, n-ar mai fi nevoie să ne îngropăm în hârtii, cuvinte, propoziţii si abonamente la internet. 
                   În afară de experienţa în plus, mă simt la fel ca la 17 ani. Timpul trecut e bun trecut, bun lăsat să-si poarte doliul. Îl accept doar pe cel de-acum.
                    M-am hotărât să mă adun. E cel mai înţelept lucru de făcut. Într-un mod ciudat am ieşit la iveală pentru 2 zile. Ştiu care e problema. Acum am inţeles...trebuie să iubesc.

"Eroii noştrii s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul nu este timpul, ci atemporalitatea." Henry Miller, "Tropicul Cancerului".

vineri, 7 decembrie 2012

Scrisoare catre Cineva.

              Iti zambesc. Imagineaza-ti doar. In spatele tuturor cuvintelor mele am fost eu pe de-a-ntregul. Stiu ca intelegi orice ti-as spune, oricat as face ocolul unor idei tu reusesti sa refaci drumul pe care am pasit si mai mult, adesea il urmezi. Poate suntem un fel de Hansel si Gretel. Stiu ca astepti sa-ti spun cum sunt. Stiu cum esti. Stii cum sunt. Stii.

            M-am trezit captiva intr-un fel de tunel cu vibratii joase si inalte deopotriva. Dintr-o data totul se transforma intr-un coridor lung, puternic luminat. M-am lasat purtata de-un miros de portocala, ceai verde si iasomie pana mai incolo...uitandu-ma in spatele meu nu parea sa aiba inceput, dar n-avea nici sfarsit. De-o parte si de alta erau usi, numerotate in coltul din dreapta sus cu cifre asezate usor ciudat, dar hazliu. Eram in dreptul usii 4304, acum nu ma gandesc decat la un lucru...a inceput cu 1 sau cu 0? Cad pe ganduri, dar nu ca si cand m-as gandi la ceva...privesc in gol pentru putin timp. Nu stiu ce caut aici si habar nu am daca vreau sa aflu care e inceputul sau daca exista sfarsitul. Ma hotarasc sa merg. In spatele usilor se aud voci, sunt discutii aprinse si desi recunosc fiecare voce pe care o aud nu-i pot atribui un corp, o fata, un nume. O fi vre-un semn ca nu conteaza toate astea... Ma intorc si bat la usa 4304. *Cioc, cioc...* Si usa se deschide usor, sunt invaluita de-un miros puternic de lavanda si lemn, simt extaz si fericire in acelasi timp asa ca pasesc linistita peste prag. Aici esti tu...si Doamne cat te-am cautat. Inca mai crezi in coincidente? Sa fi fost o coincidenta ca am ajuns sa fim aproape cei mai buni prieteni? Sau ca te stiu fara sa-mi vorbesti? Sau poate a fost intamplator ca desi am renuntat la tine de atatea ori de fapt n-am facut-o niciodata? Poate crezi ca tacerea mea inseamna ca nu-mi mai pasa. Eu nu cred in coincidente. Te regasesc la fel de agitat ca de fiecare data cand ne intalneam, gandurile tale sunt mai degraba confuze si neimplinite decat linistite. Si atunci, eu de ce sunt atat de calma? Poate pentru ca si in al n-spelea ceas sunt la fel de egoista, poate pentru ca nu-mi plac compromisurile sau poate ca am obosit sa ma prefac, sa fiu pe placul cuiva. Spune-mi, ce faci? Cum o duci? Iti mai fuge gandul la ce ai fi putut avea sau ce inca poti avea? Ai vrea si altceva decat ai? Esti multumit de viata ta? Vorbeste-mi.
         In tot timpul asta ai uitat dragul meu lucruri esentiale. Uiti ca sunt inofensiva, ca doar literele si vocea e de mine... Mai trebuie sa-ti aduc aminte ca-mi lipsesti, ca mi-e dor de conversatiile noastre despre ceilalti, de flirtul inocent dintre 2 copii, de parfumul tau. Mi-e dor chiar si de tinutul de mana pasager si pe ascuns.
         Pot sa explic si acum lucruri logice, pot sa-mi explic multe lucruri, dar asta nu. Nu pot sa inteleg nici rolul tau nici scopul meu, nu exista ratiune pe frecventa noastra. Orice gand catre tine pleaca cu emotie, cu satisfactie, cu implinirea si linistea ca va ajunge la destinatar. Ma completezi fara sa faci nimic, sunt curioasa cum s-ar simti daca ai face ceva. Nu stiu cum am ajuns sa tin la tine, cuvintele nu pot sa exprime nimic din ce simt defapt. Oricat de sigura am fost pe mine si deciziile pe care le-am luat, n-am renuntat niciodata. Nu pot sa tai un canal in doua pentru ca e imposibil acum. Nu pot. Nu ma condamna, nu ma judeca...nici tu nu poti. Explica asta. As avea sa spun un milion de lucruri, dar tu n-ai mai face nimic decat sa ma descosi mai mult decat ai facut-o deja.

         Nu poti sa pleci. Nu pot sa nu astept.

marți, 13 noiembrie 2012

Realitate de noiembrie, 13.

      Poate n-ai cunoscut altceva decat ceea ce ai. Dar daca stii ca poti avea si altceva si din vina ta ai pierdut acel ceva care te facea sa radiezi indiferent de vreme, de oameni, de ganduri (care, Doamne, erau atat de putine si inocente...) ce ai face? Iti spun eu. Ai vrea din nou sa ajungi acolo, asadar iata-ma pe acest drum la care am pornit nu de mult. Nu mai stiu sa faci pasi mici dar increzatori, merg cu sfiala pe tot felul de rute ocolitoare in speranta ca imi voi aduna toate informatiile necesare ca sa pot merge in marea Calatorie. Incerc sa ma ancorez in prezent numarand statii de autobuz, pomii, liniile albe ale trecerilor de pietoni, chiar si secundele care se scurg intre 2 alarme ale telefoanelor (mi se pare atat de real ca ma trezesc exact intre 2 minute, adica e exact acelas lucru cu a te plasa intre trecut si viitor. Asadar ma trezesc mereu, aici si acum.) Mi s-a spus ca gresesc incercand sa ajung la aceeasi stare, ca imi trebuie una noua. Just. Dar nu am spus niciodata ca vreau sa ma intorc in trecut, nu mi-am exprimat decat dorinta de a ma trezi. Usor, usor simt ca ajung acolo, mai stiu ca trebuie sa fiu perseverenta in alegerile mele si ca nu conteaza cat va dura sa ajung intr-un loc anume, nu-mi mai pasa daca voi avea oameni in jurul meu, sunt eu in centrul meu. Sunt eu si emotiile mele intr-o calatorie permanenta asemeni cercetasilor care sunt invatati sa supravietuiasca in paduri periculoase, fara prea multe ustensile moderne. 

23:28 - Ma grabeam mai devreme cand am asternut cateva randuri, dar a fost momentul acela de inspiratie. Cred ca asta e prima data cand revin asupra unui post, in mod normal uit unde vroiam sa bat asa ca ori il scriu de la inceput cum trebuie, ori n-o mai fac, dar aici am cam atins ideea principala asa ca pot linistita sa mai vin cu niste completari. Am facut o paranteza destul de mare asa ca voi reveni.
              Nu stiu cati dintre voi ati experimentat efectiv o senzatie de pace interioara, e un sentiment atat de natural si cald incat nu-ti vine sa crezi ca ai putut si altfel. Dar se mai intampla sa te lasi purtat de val intr-un mod cat se poate de stupid si sa pierzi acel echilibru. Nu as vrea sa compar aceasta senzatie cu mersul pe funie, pentru ca nu se pune problema unor jonglerii (desi mai mult sau mai putin asta se intampla), dar daca tot esti in cautarea unui scop, uite unul nobil: lucreaza sa ajungi in echilibru si mentine-l cat de mult poti. Nu trebuie sa permiti nici unui factor extern sa te perturbe, pentru ca in toata ecuatia asta, in final, daca ai sa cazi, e doar vina ta. Asa e si in viata, esti raspunzator pentru ceea ce faci, ceea ce gandesti si ceea ce alegi, cred ca pana la urma diferenta majora intre noi ca indivizi e maturitatea, care din punctul meu de vedere implica si responsabilitate. Nu poti sa te lamentezi mereu cu scuze de genul: "Din cauza lui X am avut nervi si d-aia am tipat". Nu. Ai tipat pentru ca asta ai vrut sa faci. Nu trebuie sa iti scuzi alegerile, trebuie sa fii convins de ele(sa nu ma intelegeti gresit, nu ma refer la faptul ca trebuie sa fii convins ca sa-i dai una in cap unui trecator si sa-ti para bine pentru ca asta ai vrut. Toate lucrurile de care vorbesc eu sunt pasnice, pline de iubire.) Oricat de mult o sa ti se para ca bat campii, incearca sa te analizezi. Incearca sa vezi cat de des te enervezi, din ce motive o faci si cum ajungi sa creezi probleme din niste situatii. Tot in Eckhart Tolle citisem ceva de genul, dar o sa revin asupra acestul lucru cu un alt post.
                Ia-ti putin timp liber si admira covorul de frunze, sunt uscate in atat de multe culori incat e aproape imposibil sa gasesti 2 frunze la fel. Nu poti sa te plictisesti, viata nu e o activitate monotona in care mananci, te speli, mergi la munca si repeti. Suntem inconjurati in permanenta de frumos, de pasnic, problema nu e lumea. Problema esti tu, el, eu, dar nu o problema pentru ceilalti, ci o problema pentru tine. Si nu uita, asa cum te simti tu, te simt si ceilalti.
              In toata povestea asta, societatea si dogmele ei sunt egale cu 0. Cand reusesti sa te deconectezi de toate ideile care ti-au fost indesate pe gat de-a lungul timpului ai sa simti diferenta, ai sa intelegi de ce nu e nevoie. Poti sa privesti societatea ca o organizare a orasului si nu ca pe o dogma care te organizeaza pe tine si gandurile tale. Taie firul. 

Iesi pe strada, uita-te la culoarea cimentului, uite-te la forma norilor, uite-te la fetele oamenilor cu care esti in autobuz, ai incredere in tine ca esti bun si sunt convinsa ca esti, toti sunteti, doar ca negati asta din diverse si stupide motive. Nu va justificati pentru ceea ce faceti, poate asa o sa traim cu totii. 

O dupa-amiaza splendida va doresc!

miercuri, 7 noiembrie 2012

O miercuri zen.

Am citit de curând ceva ce mi-a plăcut mult, m-am gândit să împart cu voi pentru că mi se pare de actualitate. Stiu ca doar cei ce au nevoie de explicaţiile acestea vor citi până la capăt. Nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? Lectură plăcută vă doresc.

Care este cel mai mare obstacol în calea trăirii acestei realităţi?

        "Identificarea cu mintea dvs., care face ca gândirea să devină un impuls permanent si repetitiv. Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm deama de acest lucru pentru că aproape toata lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot mental neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii interioare, care e inseparabila de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică si suferinţă. Vom discuta mai mult despre acest lucru mai târziu. 
        Filozoful Descartes credea că a descoperit adevărul fundamental când a făcut afirmaţia: "Gândesc, deci exist". De fapt, el formulase eroarea fundamentală: echivalarea gândirii cu Fiinţa şi a identităţii cu gândirea. Cel ce gândeşte compulsiv, adică aproape toată lumea, trăieşte într-o stare de separare aparentă, într-o lume nebunesc de complexă, cu conflicte şi probleme perpetue, o lume care relevă fragmentarea din ce în ce mai mare a minţii. Iluminarea este o stare de integritate, de a fi "unitar" şi, din acest motiv, împăcat. A fi unitar cu viaţa în aspectul său manifest, lumea, ca şi cu sinele dvs. profund şi viaţa nemanifestată - a fi unitat cu Fiinţa. Iluminarea nu este numai sfârşitul suferinţei şi al conflictelor perpetue din interiorul şi din afara noastră, ci şi sfârşitul sclaviei noastre faţă de gândirea neîntreruptă. Ce sentiment incredibil de eliberare!
        Identificarea cu mintea creează un ecran opac de concepte, etichete, imagini, cuvinte, judecăţi si definiţii ce blochează orice relaţie autentică. Se interpune între conştiinţa de sine şi persoană, între dvs. şi restul oamenilor, între dvs. si natură, [...]. Acest ecran de gânduri este cel care creează iluzia separării, impresia că existaţi complet separat de "celălalt". Atunci uitaţi faptul esenţial că, în spatele nivelului aparenţei fizice si al formelor diferite, sunteţi unitar cu tot ceea ce există. Prin "uitaţi" vreau să spun că nu mai puteţi simţi această unitate ca realitate de sine evidentă. Puteţi crede că acest lucru este adevărat, dar nu mai ştiţi că este adevărat. O credinţă poate fi liniştitoare. Totuşi numai prin experienţa proprie devine eliberatoare.
        Gândirea a devenit o boală. Bolile apar atunci când lucrurile nu mai sunt în echilibru. De exemplu, nu este nimic anormal in multiplicarea si diviziunea celulelor în corpul uman, dar, când acest proces continuă fără să se ţină cont de organismul ca întreg, celulele proliferează si apare o boală.
Notă: Mintea este un instrument minunat dacă este folosită corect. Totuşi, folosită incorect, devine foarte distructivă. Pentru a exprima mai precis acest lucru, nu contează în ce măsură vă folosiţi incorect mintea - pentru că, de obicei, nu o folosiţi deloc. Ea vă foloseşte pe dvs. Este o iluzie. Instrumentul a pus stăpânire pe dvs.

 Nu sunt în totalitate de acord. Este adevărat că am multe gânduri care nu au un scop precis, ca majoritatea oamenilor, dar am totuşi capacitatea de a alege să-mi folosesc mintea pentru a obţine sau realiza diferite lucruri şi fac asta tot timpul.

        Numai faptul că puteţi rezolva un careu de cuvinte încrucişate sau construi o bombă atomică nu înseamnă că vă folosiţi mintea. Aşa cum câinilor le place foarte mult să roadă oase, mintea adoră să se ocupe de probleme. Acesta este motivul pentru care rezolvă cuvinte încrucişate şi construieşte bombe atomice. Dvs. nu sunteţi interesat de aceste scopuri. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: vă puteţi elibera de mintea dvs. ori de câte ori doriţi? Aţi descoperit butonul de "închidere"?

Adică să nu mai gândesc deloc? Nu, nu pot. Poate numai o secundă sau două.

Atunci, mintea este cea care vă foloseşte pe dvs. Vă identificaţi inconştient cu ea, aşa că nici nu ştiţi că sunteţi sclavul ei. Este ca şi cum aţi fi posedat fără să ştiţi şi luaţi entitatea care vă posedă drept persoana dvs. Începutul libertăţii este să vă daţi seama de faptul că nu sunteţi entitatea care vă posedă - adică gânditorul din sinea dvs. Cunoscând acest lucru, aveţi ocazia să observaţi entitatea. În momentul în care începeţi să observaţi gânditorul, se activează un nivel superior al conştiinţei. Atunci începeţi să realizaţi că dincolo de lumea gândurilor există o arie vastă a inteligenţei, că gândul este numai un aspect mărunt al acesteia. Conştientizaţi de asemenea ca toate lucrurile care contează - frumuseţea, iubirea, creativitatea, bucuria, pacea interioară - vin de dincolo de minte. Atunci începeţi să vă treziţi."

Capitol din "Puterea prezentului" de Eckhart Tolle (paginile 30-32)

luni, 5 noiembrie 2012

"Noiembre"

Supravieţuiesc de pe-o zi pe alta. N-am gânduri pentru mâine, aştept timpul pentru mine, dar întârzie s-apară. În viata mea lucrurile nu ajung cu un intercity, n-o iau pe drumul normal, lucrurile bune întârzie mereu, dar nu-i nimic mereu voi fi pe-un peron să-mi le revendic. M-am plimbat pe atât de multe alei şi-am avut cu mine mereu alte şi alte gânduri. Eu nu sunt doar un corp, sunt o multitudine de gânduri risipite sau lăsate intenţionat pe plajă, pe alei, în parcuri, în alte oraşe, în alte minţi, în alte doruri, în alta eu...aşa n-o să mă pierd niciodată şi nici locul nu mă va uita. 

Am caştile în urechi, paşesc melancolic pe-un trotuar lat şi gri. Un trotuar cu dale mari, cu colţuri rotunjite din care ies aburi denşi. Într-un mod ciudat totul se-mpleteşte cu melodia mea, oricât de ritmată sau lentă ar fi. Mă gândesc deseori că eşti lângă mine în timpul ăsta, că înţelegi ce înţeleg şi eu, că mă auzi fără să-ţi vorbesc, că mă simţi zâmbind deşi sunt tristă. Îmi place să cred asta, mă ajută să fiu doar un observator al problemelor mele, nu un om cu prea multe gânduri şi prea puţine soluţii. Pomii sunt încă verzi, unde-i toamna?! Îmi trec prin cap schiţele unei încăperi perfecte pentru cafeaua de dimineaţă, un fel de foişor mic, cât să încăpem amândoi. O masă nici prea înaltă, nici prea joasă, de marime aproximativ medie, dacă nu chiar puţin mai mică lângă un geam mare, un geam care să capteze ce-aş putea să văd dacă aş sta afară. Un pervaz lat pentru ziare vechi, de care nici să nu ne-atingem, doar să le colecţionăm. Toate astea sunt aşezate în dreapta foişorului. Foişorul aş vrea să fie hexagonal, să fie loc pentru toate ideile mele. 2 pereţi vor fi ocupaţi de un fel de bufeturi unde să putem face cafeaua, cafea, pe care o vom cumpara boabe şi o vom râşni. Vreau şi-o lampă veche pe gaz şi multe flori, zeci de ghivece, zeci de culori şi forme. Acolo m-am surprins tot drumul. Şi dacă n-am ambiţie să lupt pentru alte lucruri, vreau să lupt pentru foişorul de cafea. Având în permanenţă mirosul de cafea proaspătă în nas am coborât din autobuzul îmbuibat de şuşoteli şi zgomote ciudate şi mi-am continuat acelaşi drum alene. Ideile mele se plimbă în mod constant cu un 43.

marți, 30 octombrie 2012

Azi sunt fericita.


As vrea sa spun multe, dar nu gasesc un inceput intelept pentru nici unul din gandurile mele. Nu vreau sa le privez de intelegere doar pentru ca sunt grabita. E printre putinele posturi cu juma` de norma, asa ca o sa-l consideram de comun acord un fel de "pre-post". Vroiam sa iti zic ceva: Astazi am gasit drumul acela care te face sa zambesti fie ca ploua, ninge sau e soare. Am gasit iertare si intelepciune. Credeam ca n-o sa se mai intample vreodata asta. M-am intors, acum sunt cu adevarat Piticu`Albastru. Asteapta, ai sa vezi. Te-am dezamagit eu?! 

miercuri, 17 octombrie 2012

Fara identitate.

Octombrie, 17, an curent: 2012. Locatie: Constanta.

Acolo spun definitiile ca sunt. Asa imi cere calendarul sa-ti zic, ca azi e 17, miercuri, intr-o oarecare luna Octombrie a anului in curs. Daca m-ai intreba unde sunt, n-as putea sa iti zic decat ca fizic sunt pe scaunul meu, din camera mea, in fata monitorului meu, cu mainile pe tastatura mea care evident sta pe biroul meu. Si chiar si asa te mint, nu sunt ale mele. N-am nimic al meu, nici macar gumele din buzunarul blugilor nu-mi apartin. Sunt o imagine creata de ai mei si tot ce ma inconjoara le apartine. As putea sa exagerez si sa spun ca nici macar corpul nu-i al meu printr-o judecata simplista: nu l-am ales eu, nu l-am asamblat eu...eu doar il ingrijesc, dar pana si lucrurile cu care il mentin nu-mi apartin. Deci analizand lucrurile mot a mot as putea sa afirm linistita ca sunt nimeni. Acum...te sfatuiesc sa nu te uiti stramb de parca sa fii nimeni inseamna sa ai lepra, ca probabil asa se vehiculeaza prin orase, printre blocuri, prin scari, pe alei inguste si prin milioane de case straine de viata. In mod surprinzator celui mai bun prieten ii spun nimeni si atunci cand cineva ma intreaba: Cu cine esti? Eu raspund: Cu Nimeni. Toata lumea subintelege ca sunt singura, toata lumea se inseala. Acum revin la ideea initiala.
Printre lucrurile care-mi apartin se numara o infinitate de lucruri care ma imbogatesc zilnic.
- nu-mi fac patul decat atunci cand schimb lenjeria.
- am pe birou in permanenta rodia mea uscata, o castana si 3 buzduganuti.
- nu-mi plac mirosurile dulci si ma irita mirosul vaniliei.
- am fost la concerte printre care cele mai bune care m-au facut sa radiez au fost la : Luna Amara, Fat Boy Slim, Suie Paparude. (mai sunt multe la care vreau sa ajung).
- colectionez bonuri.
- am o minge de baseball si vreo 40 de ursuleti (zestrea mea.)
- mi se pare inutil sa dau bani pe pixuri ca sa mi le fure altii.
- urasc caperele si rucola.
- as manca peste in fiecare zi.
- am facut minim o farsa.
- am ras zilnic, chiar daca n-am zambit.
- nu sunt obsedata de albastru asa cum crede lumea.
- cadourile de culoare albastra ma deprima(le primesc totusi in fiecare an si nu le port niciodata)
- doar pentru ca tac nu inseamna ca nu inteleg sau nu stiu...imi place sa ascult.
- imi doresc un pick-up si discuri.
- de abea astept sa pierd o zi intreaga in Brasov.
- anotimpurile mele preferate sunt toamna si iarna.
- imi place sa lenevesc...nu, ador sa lenevesc.
- cel mai bine ma simt acasa.
- ador sa aud ploaia noaptea stand in pat.
- as fi mai toleranta, daca as avea pentru cine si ce. 
- cred ca lista asta e interminabila.
- as manca un cremsnit si as fuma o tigara in cada.
Intelegi acum?

duminică, 9 septembrie 2012

Must, nori şi fum de ţigară.

Un ţinut alb-negru cu urme cenuşii mi se scurge din gânduri până în vene. Sunt plină de cenuşiu. Ale dracu' cuvinte fug de mine, totul se loveşte de mine de parcă sunt doar o barieră pentru orice mi-ar face bine. Nu pot să mă gândesc la ceva anume pentru că azi habar n-am ce reprezintă un ceva, nu ştiu cine eşti, nu înţeleg ce vrei, nu cunosc intensitatea suflului tău, nu asimilez nimic din ceea ce-mi spui, ba mai mult, habar n-am cine sunt, ce-mi place, ce mă face să zâmbesc, ce mă scotea nu de mult din starea asta. Când a început? Cine a vrut asta? De ce? Ai grijă ce-ţi doreşti tot auzeam... Aş vrea să fiu măcar capabilă să mă scuz, să mă ascund, să nu vadă nimeni asta sau să ajung la răspunsul ăla bun care salvează situaţia de mine. Exact în momente de genul ăsta mă întreb ce o fi in capul altora, ce simt unii oameni când se sacrifică pentru tine, dacă tu iei în considerare şi varianta asta sau pur şi simplu trăieşti împăcat că ţi s-a cuvenit. Mă întreb şi de ce unii sunt atât de egoişti si aparent le merge bine sau de ce unii sunt atât de plini de ei încât au mereu senzaţia că e vorba numai despre ei? Sunteţi tâmpiţi cu toţii şi nu ştiu dacă e vina internetului sau a tehnologiei în general ori pur şi simplu e genetic şi n-aveţi leac. Nu ştiu cum a încăput în capul vostru ideea de a limita libertatea altuia şi de a-i pune piedici în alegeri care ţin până la urmă de amorul propriu ca să forţez ideea. Vă simţiţi atotputernici si vă autoproclamaţi stăpâni peste alţii doar pentru că sunteţi incapabili să trăiţi o viaţă independentă de ideile cu care aţi fost îmbuibaţi de părinţi sau pentru că asta credeţi voi că înseamnă să trăiţi? Spun sincer că sunteţi nebuni cu toţii. Ipocrizia se scaldă în voi şi voi în ea, la orice colţ de stradă. Nimeni nu se mai ascunde, nimeni nu se mai sfieşte să afirme ceva sau altceva, aţi înţeles atât de greşit ideea de libertate încât îmi vine să vomit peste toate gândurile voastre.

Urechile se spală cu apă caldă şi săpun, mizeria adunată se toarnă în pahare de cristal şi le este oferită cetăţenilor spre a fi baută, cu toţii se simt minunat din pricina paharelor scumpe. După o scurtă pauză publicitară sunt rugaţi în ochii lumii să facă o gargară cu lichidul împuţit, dar de-o savoare inestimabilă. Mulţimea se supune, cei înalţi aruncă cu rahat, mulţimea e în extaz....de mult nu le mai dăduse nimeni nimic şi spre deliciul celorlalti îl mănâncă si devin eroi. Sunteţi nebuni.

marți, 21 august 2012

Fara diacritice, fara sens, fara mine.


Am amortit. Nu simt nimic. Ma simt intepenita intr-o stare de tranzitie, de parca doar ce m-as fi trezit dintr-o operatie de 5 ore. Sunt amortita, ma doare capul iar ochii mei se uita vag undeva anume fara sa reuseasca macar vreo secunda sa focalizeze ceva. Nici macar nu aud pe nimeni vorbind. Unde rahat am ajuns acum? Ma simt respingatoare pentru ceilalti si nici nu pot sa-mi dau seama de ce fac asta. Experimentez o stare de "i had enough", nu vreau pe nimeni, nu vreau nimic, nu-mi mai place nici macar sa-mi beau cafeaua sau sa fumez, cumva toate astea imi dau impresia ca m-as fi ascuns in spatele tabieturilor ca sa cred ca stiu cate ceva despre mine. Realizez ca probabil ceilalti stiu mai multe lucruri despre mine decat stiu eu, dar nu cred ca ma deranjeaza acum decat lipsa mea de orice. Paradoxal insist sa-mi beau cafeaua de dimineata si sa fumez, dar ma enerveaza inclusiv fumul tigarii mele care in loc sa iasa pe geam mi se izbeste in fata. Cineva a preluat controlul...poate ca in loc de o persoana sunt o conglomeratie de suflete intr-un singur ambalaj. Suna trendy, se simte ca dracu. E obositor sa te trezesti dimineata, sa incerci sa te mentii pe linia aia de plutire care aduce cu ea sentimentul de :"Sunt eu.", iar atunci cand esuezi, sa te intrebi: cine esti de data asta? Nu cred ca au un scop. Cred ca gandesc prea mult. Revenind, vorbeam despre chestii paradoxale, desi nu suport pe nimeni langa mine si nu am un motiv plauzibil si verosimil pentru asta, imi doresc pe cineva care sa fie langa mine. Altcineva decat familia mea. Un om capabil sa-mi accepte toti piticii, toate toanele, sa ma accepte pe mine mai departe decat imaginea mea. Un om care sa ma enerveze cu mici chestii, dar care sa ma faca in acelasi timp sa vreau sa stiu mai mult. M-am saturat de aceleasi replici de rahat, de aceleasi conversatii fara nici un scop, de statul aiurea pe cine stie ce banca incercand sa cauti o solutie sa iesi si solutia nu mai vina. E de ajuns. E prea multa rutina si prea mult timp investit in nimic, un nimic care nu o sa fructifice nici o secunda acum sau mai tarziu. Desi initial parea distractiv, acum e frustrant. Toata lumea traieste intr-o stare de latenta. Toata lumea e amortita, poate chiar doarme. Oare ne resimtim toti dupa aceasta mare perioada de NIMIC?! Putin probabil...
Vreau sa ies de aici. Trebuie sa ies de aici pana nu ranesc toate persoanele din jurul meu. Sunt amortita si nu simt nimic. Nu ma doare, nu ma bucura, nu ma supara, nu ma incanta, nu se intampla nimic. Voi iesi.

Bună dimineaţa, soare!

Viaţa nu-i o matematică, nu există limite care pot tinde spre infinit sau zero sau cazuri de nedeterminare pe care să le rezolvi cu o teoremă.
Viaţa nu-i nici literatură, nu există feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene cu părul bălai care îţi vor promite "Tinereţe fară bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Aici nu încalecă nimeni pe-o şa şi nimic nu are happy end.
Viaţa nu-i un film, aici gloanţele te rănesc si morţii nu reînvie.

marți, 24 iulie 2012

Tu şi atât


Mi se întâmplă lucruri ca tuturor de altfel. Deşi cuvântul lucruri lasă uşor impresia de ''neînsemnat'', în lumea mea e puţin diferit şi nici nu cer nimănui să-mi înţeleagă sensul de funcţionare. Nu am pretenţia ca oamenii să fie interesaţi de ceea ce li se întâmplă sau să dea atenţie anumitor momente care le-ar putea schimba viaţa, pentru că fiecare e ceea ce vrea să fie. Dezinteresaţi, ironici peste măsură, reci, afectuoşi, oricum ar fi să fie, au de predat sau de învăţat nişte lecţii. Mi se spusese mai de mult că în viaţă reuşeşti de unul singur, că nu-i poţi obliga pe toţi să facă acelaşi lucru. Culmea e că până de curând am respins vehement afirmaţia, chiar dacă o serie de încercări au eşuat lamentabil şi aveam toate motivele posibile să realizez asta. De curând am fost in Vama Veche, aceeaşi Vamă despre care doar auzisem poveşti, nu aveam amintiri cu Vama Veche ci doar imagini si închipuiri despre oameni si poveştile lor. N-am reuşit să îmi imaginez doar locul ci şi meseriile oamenilor, şi conversaţiile cu ei, chiar şi distracţia de după o poveste spusă la un foc de tabară. Într-o perioadă devenise cumva parte din mine să fac tot felul de scenarii pentru o singură noapte. Şi chiar zilele trecute am înţeles că este o experienţă pe care ar trebui sa o trăim cu toţii. Îi spun experienţă din foarte puţine motive, dar îşi merită cuvântul. Există un lucru pe care îl ador la locul care adună atâţia oameni geniali: faptul că nu există principii false, nu există constrângeri, fiecare îşi trăieşte libertatea şi prin asta o şi împărtăşesc.

Exact când am ajuns in Vamă mi-am adus aminte că am un lucru important de făcut, m-a întrebat cineva cândva următorul lucru: '' Dacă ai scrie o carte despre tine, cum ar începe? '' şi nu am reuşit niciodată să găsesc un început de care sa fiu convinsă ca ma caracterizează câtuşi de puţin.

'' Ploua. '', nu...e prea sec, sunt prea multe sentimente, nu e un început bun.

'' E al mii-lea început, deşi e primul rând, primul meu gând despre mine, primul gând care uşor uşor mă va face să fiu altcineva în ochii cuiva. '', aiureli...cui îi pasă că nu sunt capabilă să asamblez 2-3 propoziţii despre mine? Ce aş putea să spun interesant, când eu mă bâlbâi de la primul rând??

'' Cum te astepţi să înceapă? Ce vrei să citeşti? De ce mă compari cu cei mai buni scriitori când eu nu am nici măcar curajul de a-mi oferi acest statut măreţ? '', altă tâmpenie, alte foi rupte, acelaşi rahat în care scormonesc că poate îmi vine ideea aia brilintă si exclam: Gata, ştiu!

'' Habar n-am câţi ani aveam când am început să-mi amintesc discuţiile oamenilor. M-am prins destul de târziu că mă aud când vorbesc, ştiu că a fost şocant şi aveam senzaţia în permanenţă că doar eu pot face asta, că sunt prea talentată. Exact atunci m-am auzit recitând pentru prima dată Scrisoarea a III a a lui M.Eminescu. Chiar am fost un mic geniu, dar m-am pierdut pe undeva, cândva. '', ăsta a fost ultimul. Atunci mi-a venit ideea să contabilizez tot ce se întâmplă în Vamă. E destul de evident că sunt multe lucruri care se petrec in Vamă si rămân in Vamă. E cumva o regulă nescrisă a libertăţii. Povestea mea începe într-o cameră, la etajul 3 al unei vile cu tentă hotelieră şi zic doar o tentă pentru că era foarte mare şi camerele erau aşezate cum nu m-aş fi gândit vreodată să le aşez într-o vilă. Aş fi putut să spun că experienţa mea a început de când am ajuns sau chiar de pe drum, dar nu. Am încercat o libertate care iniţial m-a făcut sa ma simt jenată, deranjată, dar de îndată ce am înţeles că am şi eu ceva de zis, am lasat sentimenul de deranj la o parte şi am discutat ca şi cum vorbeam de facultate. La un moment dat, aerul s-a încarcat de prea multe gânduri, întrebări, dorinţe încat am simţit nevoia sa ies. Jos am cunoscut un tip tare ok. Habar nu am cum îl cheamă, de altfel nici nu prea contează, student la Politehnică in Bucureşti, avea ochii mari si o privire care te dezbraca complet in mai puţin de 2 secunde. Prietenul lui puţin mai retras. Prietena lor, aproape geniala. Avea un aer hippie, vorbea cu o voce foarte caldă si chiar râdea de problemele ei. Exact despre asta am vorbit, despre probleme, despre faptul că deşi nu recunoaştem atunci când cineva e într-un căcat mai mare ca tine, te bucuri că nu eşti totuşi atât de afundat in rahatul respectiv. Bun. Eram pe plajă, mă uitam la stele. Se vedeau genial. Întrebarea '' Nu te supara, ai un foc? '' a deschis o noua conversatie cu un anume Sasha. Am fumat o ţigară în timp ce vorbeam de ţigarile mentolate, despre faptul că n-au nici o relevanţă, că sunt groaznice şi nu-şi au sensul. În tot timpul ăsta mă gândeam că deşi Sasha părea efectiv o fire tare naivă nu voi putea sa oblig sau să rog pe cineva să-l accepte ca atare. Oamenii sunt răutăcioşi fie că o recunosc sau nu, sunt prea preocupaţi de faptul că trebuie să-l judece aproximativ sumar ca să-şi facă o imagine despre ei, lucru care mie personal mi se pare o idioţenie. De ce nu-l cunoşti înainte să tragi concluzii? Şi dacă tot am ajuns aici cu ideile vreau să spun că din punctul meu de vedere avem câteva cuvinte in DEX efectiv degeaba. Unul dintre cuvinte este ‚normal’. Cine ar putea să generalizeze acest cuvânt încât toată lumea să se poată raporta la acel normal? Nimeni. Normalul meu nu e si normalul tau, standardele mele pot fi prea ridicate pentru tine, prea scăzute pentru altul şi tot aşa. Asta nu oferă nimănui dreptul de a mă judeca, ca fiind aşa sau altfel. Alt cuvânt stupid este ‚principii’. Cum poţi să spui cuiva că nu are principii? Habar nu ai ce gândeşte persoana respectivă, nu-i ştii povestea de viaţă, habar n-ai nimic, dar cu toate astea iţi permiţi să-l judeci din cauză că nu împărtăşeşte aceleaşi idei ca şi tine. Nu e nimeni, dar absolut nimeni capabil să judece pe cineva, că e gras, că e slab, că in loc de zacuscă mănâncă zeamă de varză. Trezeşte-te.

Şi ceea ce vroiam să-ţi zic dragă cititorule, e că deşi trăieşti alături de alţi oameni, doar alegerile tale te afectează direct, doar ceea ce faci tu pentru tine contează cu adevărat. Nu te mai lega de deciziile altora ca să le scuzi pe ale tale. Dacă faci asta lasă-mă să-ţi zic că te minţi singur, şi când faci asta şi ceilalţi vor face acelaşi lucru. Învaţă-te pe tine pentru că în final eşti tu şi atât.

luni, 23 iulie 2012

Untitled


Eşti parcă atât de aproape şi totuşi departe. Ceva e fundamental greşit in şosele...deşi pot apropia oameni, în cea mai mare parte a timpului se ocupă cu ţinutul lor la distanţă. Între mine şi tine s-a aşezat o şosea, abstract sau nu, n-aş vrea să permit iar asta. Cumva, ceva se repetă negreşit. Nu inţeleg de ce, nici nu vreau să înţeleg, pentru că probabil aş acorda meritele cui nu trebuie. Din nevoie sau dorintă m-am aşezat în acelaşi loc obscur, lipsit de împlinire, puţin pe lângă real şi grav idealist. O fi bine, o fi rău? O să înceapă vreodată sau o să se termine înainte de a începe? Ciudate emoţii şi gânduri. Aş avea atâtea lucruri de zis şi chiar şi aşa nu-mi găsesc sensul raţiunii în nici o propoziţie, fie ea scurtă sau lungă. Nu am cuvinte atât de sugestive sau am prea multe gânduri şi nici un punct de pornire. Lasă-mă să-ţi spun că într-un simplu cuvânt i-aş spune: haos. Nu cred că e prea mult spus dar nici îndeajuns, dar cumva e cel mai apropiat cuvânt de ceea ce gândesc, simt, cred. Nu mă destăinui, iţi comunic o stare de peste o şosea...şi încă una lungă. Şi dacă tot am revenit la un gri murdar şi încins iată:


Vreau să pot. Îmi cobor corpul lângă silueta pierdută printre alte zeci de umbre. Nu te confund, deşi am tendinţa de a mă rătăci în înţelesuri şi memorii. Nu e nimic aici. Într-o stare de alertă îmi găsesc uşurată răsuflarea şi pătrund în lumea pe care o căutam de mult, de prea mult. Alergând cu paşi mari mă simt pierdută in propria-mi dorinţă, în propria-mi desfătare. Cât de ciudat. Acum sunt aici, apoi voi fi acolo, înapoi aici...că doar călătorului îi stă bine cu drumul. Şi oare după ce n-o să mai alerg spre un iluzoriu o să ştiu că sunt acasă? Rasuflu uşurată. Nu ştiu răspunsul nici la întrebarea asta, nici la zecile ce-o preced.

joi, 19 iulie 2012

Impartasesc

M-am decis sa impart cu voi una dintre poeziile mele preferate, asadar:

Către Galateea

"Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă." (Nichita Stanescu)

luni, 16 iulie 2012

Memorii de peste noapte

Noaptea ne-a surprins pe-o mana de nisip caldut. Refugiati intr-un alt fel de intelegere ne purtam ca doua umbre tandre. Ne-am aprins cate o tigara, nu eram decat noi si fumul nostru care se incrucisa de nebun in fel de fel de idei abstracte. Am abordat subiectele pe care ni le soptise locul, era de altfel un fel de ritual al marii in locul acela, asa ca nimeni nu s-a impotrivit si si-a etalat gandurile unul dupa altul intr-un ritm haotic si copilaresc. Erau atat de multe stele cum nu mai vazusem de mult, asa ca i-am acordat timpul necesar cerului pentru a fi descusut de privirea mea tanara si curioasa. Am cercetat fiecare licarire a stelelor, le-am unit imaginar in cel mai frumos peisaj pe care l-a cunoscut privirea mea vreodata. Undeva in departare au inceput sa se ridice lumini vechi galben-portocalii, bolta era impanzita de lampioane care se deplasau alene. Am fost transpusa intr-o alta lume, intr-o alta simtire si desfatare sufleteasca si mentala, as putea spune ca desi a fost atat de real si terestru m-am simtit ca un adevarat extra-terestru.

vineri, 13 iulie 2012

5 zile si-un cer mare.



Vine, pleaca, trece, ramane.


Am avut ceva timp sa ma gandesc la mine, la ceea ce mi se intampla, la povestea mea, la oamenii de langa mine, la tot ce se invarte in jurul meu, ajungand pentru prima data sa fiu eu in centrul meu. Nu stiu daca analizand toate povestile am aflat ceva mai mult despre mine decat stiam pana atunci, poate doar ca sunt masochista si undeva in departarea mintii mele, desi neg asta, nu am nici un argument plauzibil sa contracarez realitatea. Incerc sa-mi dau seama de drumul ala despre care vorbeste toata lumea, sa aflu scopul si durata sederii mele aici. Caut sa invat din toate nimicurile, sa fiu cea inteleapta in situatii critice si orgolioasa peste masura cand vine vorba de vecinii de deasupra. Ei nu ma suporta pentru ca fumez, ma gonesc, prima data am luat-o ca pe o gluma proasta si am tot facut asta de 2 ani de cand a fost "prima" data. Chiar si pe ei incerc sa-i inteleg, incerc sa pricep cum reusesc sa iasa mereu la 3 minute si putin dupa ce ajung la scara, sau la 2 secunde dupa ce-mi aprind tigara. Orisicum am avut timp sa ma gandesc, sa "vad" unde gresesc eu si unde ei. Nu stiu sa mai fiu toleranta, ori nu mai vreau...inca nu sunt sigura. Poate din cauza sistemului meu de siguranta ii resping pe toti, ii fac pe toti sa devina doar "cineva pe care-l cunosc", ii bag intr-un anonimat tampit de care as vrea sa scap dar mi-e teama. Mi-e teama sa ies din sfera mea imaginara care ma protejeaza, din locul meu inchipuit care ma face sa fiu suspicioasa si parca mereu pregatita de alt "atac", am devenit persoana de care fugeam. M-am pierdut cel mai probabil in marea adanca a dezamagirii, ce melodramatic suna. Nu. Nu vreau sa sune asa. Doar m-am schimbat, nu-mi pare musai rau cat ma intreb mai de graba cand s-a intamplat si de ce.
Am fost la munte. In sfarsit am aflat ce inseamna sa faci nimic. Am putut sa definesc nimicul cu o stare de relaxare si liniste profunda. I-am atribuit sunetul greierilor din mijlocul zilei, luna plina din timpul noptii, vacuta ce pastea zilnic in fata mea, paraul care susura lin neincetat si tot ceea ce m-a dus in starea orgasmica de impacare. O sa raman recunoscatoare nimicului muntos si ei, fiintei capricioase care nu ma lasa sa ma plictisesc, ea cu toane si fetele ei care alunga monotonia si daca ai vrea s-o ai, iti multumesc si tie. M-am dedicat celor 5 zile si ele mi-au multumit reintregindu-ma.

luni, 25 iunie 2012

O cană de ceai

Infuzie de arome. Pliculeţe de ceai cu mentă, scorţişoară, mere, ananas, flori de cireş, pământ umed japonez, papaya, mure, tei, muşeţel, gălbenele, mango, caramel şi câte şi mai câte. Desfă-ţi sufletul, dozează-l corespunzător şi nu lua supra-doză. În plicuri şifonate am aşezat grăbită unele emoţii. Îmi deschid taraba în faţa oricărui doritor, a fiecărui om doritor de puţin "eu". Am aşezat plicurile haotic, nu le-am dat nume, fiecare o să ia ceea ce ii lipseşte. Plicuri cu teamă, fericire, nelinişte, înţelegere, dragoste, pasiune, frică, pace, respect, zâmbete, căldură, toate ale sufletului meu. Toate ale zilei de azi, ieri şi mâine. Averea mea e întinsă pe o tarabă, experienţa mea zace în căldură aşteptând să fie fructificată în cine ştie ce colţ al cărei minţi. Opreşte-te călătorule, cere, acceptă şi continuă-ţi drumeţia.


sâmbătă, 23 iunie 2012

luni, 11 iunie 2012

1/2 iunie

Discutii puerile, arome blande de parfum si 2 copii. Iti explic cititorule inceputul verii. Desi anumite lucruri, perioade sau momente se termina inevitabil, am senzatia ca unele doar incep si raman suspendate, intr-un timp strain, de dragul necunoscutului. N-am vreo afinitate pentru vara sau pentru soare in general, dar de ceva timp a inceput vara. Poti s-o petreci cum vrei, asadar poti avea o vara trista, o vara cliseica, o vara intre 4 pereti, o vara cu oameni noi, o vara care te maturizeaza, o vara interminabila sau o vara care a inceput acum 4 ani si are-n ea ceva ce tie-ti lipseste: pe tine.

Mireasma teilor a invaluit strazile pustii peste noapte. Parca sunt mai blande si trecatorii un pic mai veseli...Ici colo cate-o baba jumuleste teii spre disperarea tuturor. N-am sa inteleg cu ce drept fura mica bucurie a atator oameni o singura baba. Invaluite intr-un simt ciudat de economie cretina vandalizeaza gradini si pomi dupa bunul plac. Nu despre ele vroiam sa vorbesc. Nici nu stiu de fapt despre ce sa-ti zic ca sa mai stai pe aici. Ce-ai vrea sa auzi? Dar nu conteaza, eu o sa-ti vorbesc despre nimic. O tema complexa si infinit de larga este reprezentata de acest nimic. Daca nu ma crezi, raspunde-ti la urmatoarele intrebari: Ce culoare are nimicul? Cat de mare poate fi un nimic? Unde se gaseste acest nimic? Cand zici ca : "nu fac nimic", oare chiar nu faci? Spune-mi te rog raspunsurile tale, vom incropi impreuna o teorie a nimicului.

Si ei doi se plimbau pe strazi catre o destinatie necunoscuta.

vineri, 8 iunie 2012

Neata`

Azi m-am trezit usor bine dispusa si totusi adanc ancorata in lumea mea. Ma simt bine, imi place. N-a mai fost liniste de ceva vreme si daca tot am prins un moment ca asta, am luat-o si pe Tracy Chapman in calatoria mea:

Peretii au alta forma. Inspir diferit, clipesc alene si ma-ntind lenesa...asa incepe un sfarsit de saptamana. Ma enerveaza lipsa mea de inspiratie si de concentrare, mi-am pierdut muza printre randuri, mi-am lasat cheful prin cine stie ce poseta. Dar nu-i nimic, aveam nevoie de mine de ceva vreme. Azi dimineata m-am intors din cel mai placut loc. Semana cu I-le Galapagos, cu Bora Bora, dar nu stiu cum arata ele in realitate. Am stat intinsa pe nisipul caldut toata noaptea, am numarat visele tuturor de pe bolta cereasca si am ascultat indelung cum se sparg valurile de-un mal subtire. Eram eu si-o bucata de pamant. Locul perfect sa-ti gasesti echilibrul, sa-ti asezi gandurile pentru inca o zi ciudata, sa faci rezumate si sa te gandesti la viata ta ca la cea mai buna aventura. Privind simplist si slab idealist problema ai putea spune ca e totul o monotonie absurda din care evadam cand si cand, dar daca monotonia inseamna sa razi zilnic...vreau si eu o portie sanatoasa.




Sweet trip my friend. :)

marți, 29 mai 2012

"Lego house"

M-am cuibarit in bratele marii. Acum sunt acasa. Mi-am regasit prietenii, mi-am regasit pofta de mine si de tot. Iata:

E plin de tine, e greu fara tine dar si mai greu fara Noi. Conceptual, ireal si fantezist se invate totul in jurul unei idei lipsite de sens. O idee ce se contureaza doar in imaginarul unui visator efemer. Al meu. Pasind timid pe tampla unui suras am zarit incredibilul: o zi desfasurata in detaliu statea in buzunarele mele, aruncata la intamplare, pregatita sa fie pusa cap la cap. Momentan nu are sens sa o asamblez, nu singura. Nici nu stiu ce se afla in ea, nu stiu daca pierd ceea ce astept sau ce-mi doresc, poate nu voi gasi decat un soare, 2 nori si-o ploaie rece. Poate nimic din toate astea. Raze lungi, prismatic cuboidale se-ntortocheaza intr-un dans in jurul unui val ce mangaie senzual malul rece si intunecat.




vineri, 11 mai 2012

Jurnal de bord

No. 4 - Intrebari.

Ciudat sau nu, sunt momente in viata cand tot ceea ce ai realizat pana in acel moment e egal cu 0. Ca ai construit 5 case, ca ai n masini, ca barbatul/femeia te-a inselat in nenumarate randuri, ca v-ati adresat injurii la 3 dimineata cand copilul vostru statea cu patura in cap si era speriat, ca el e alcoolic, ca ea umbla, ca ai aur, ca ai mancat prima inghetata pe bat la 5 ani, ca ai mancat toata viata mamaliga in loc de paine, ca locului caruia i-ai spus casa te-a facut mereu sa te simti stingher... Nimic din toate astea nu au nici cea mai mica valoare, toate palesc in fata mortii. Nu te gandesti decat cum s-o pacalesti, cum sa mai furi putin timp sa razi.

Si ce? Si ce daca iti spun astea? Oricum nimic nu se schimba, dar pune-te 2 secunde, nu mai mult, in locul unei astfel de persoane. Ne pierdem timpul alergand dupa bunuri materiale, dar oare cate dintre ele chiar te fac fericit? Cate iti spun noapte buna? Cate te indeamna sa dormi linistit? Pentru cate traiesti fara sa iti dai seama? Libertatea nu ne-a fost furata niciodata. Intotdeauna ne-am rapit libertatea de unii singuri. Ca poate x crede ca e exagerat, si ce? Tu ce crezi? Crezi ca fericirea nu presupune si ea sacrificii? Nimic nu vine fara ceva la schimb, nu ma refer la bani si in nici un caz la orice alt fel de bun material.

Totul e o lectie. Oamenii intra in viata ta pentru a-ti da o lectie de viata sau pentru a primi una. Unele sunt o adevarata palma dupa ceafa, altele sunt atat de subtile ca ai zice ca totul a fost in van. Dar niciodata, absolut niciodata nu se intampla ceva fara un motiv. Ca e unul voit, ca e unul menit sa se intample ca sa deschizi ochii...nu conteaza, trebuie sa vezi. Trebuie sa inveti. Opreste-te din alergat, mergi la pas, priveste totul ca si cum ai avea alti ochi, unii imprumutati, in care se stocheaza tot ce vezi, apoi ii dai inapoi. Ce-ar vedea celalalt? Tu ce-ai vrea sa vezi?

Sunt libera. Traiesc. Iubesc. Respir. Gandesc. Iert si te accept.

Vineri, Mai 11

Oda A.-ei.

Iarta-ma. Regret.

Exista momente, secunde, care efectiv te trezesc la realitate. Te indeamna sa spui "multumesc" pentru ceea ce ai, sa apreciezi clipa imediat urmatoare, sa nu renunti la visele tale oricat de imposibile ar parea, sa le spui tuturor ca ii iubesti, sa iti ceri scuze pentru micile rahaturi care se aduna, sa iti amintesti ca intr-o zi, mori. O sa para stupid ca tot revin la subiectul asta, dar e ca si cand ai scrie despre dragoste. Chiar daca ai iubit, mai mult decat sa-l descrii pe celalalt si sa iti identifici emotiile cu niste lucruri prea pamantesti, n-ai ce sa faci. Asa-i si cu moartea, desi participi la a altora, nu o constientizezi, nu poti sa explici. Eu nu pot. Nu revin la subiectul asta din lipsa altora, ci pentru ca se tot intampla in jurul meu.

Imi pare rau. Sa nu ma intelegi gresit, nu-mi pare rau ca se intampla. Am reusit sa accept ca e un lucru natural, imi pare rau pentru toate gandurile rautacioase la adresa unei persoane. La faptul ca mi-am permis sa judec niste cuvinte care erau menite sa ascunda durerea de care habar n-aveam. Dar nu ma dezvinovateste nici o scuza de rahat. Sunt mai vinovata decat ar crede unii. Doare. Chiar imi pare rau ca mi-am permis "un lux" care nu-mi e permis. Ca am luat atitudinea de "stiu eu...", "asa sunt toti". Nu. Acum am primit raspunsul. Nu toti sunt asa. Cat de usurata ma simt sa aflu asta si cat de impovarata ca nu pot sa fructific nimic. Totul e prea tarziu si chiar devreme, indeajuns de devreme incat sa-mi dau seama. Iti multumesc pentru lectia de viata, chiar daca e in pragul mortii. Fii fara grija, lucrurile probabil vor stagna o vreme, asa se intampla de obicei cand iti pasa, cand duci dorul, dar toate vor intra pe un fagas normal ca si cand nimic din toate ce-au avut loc, n-au existat vreodata. Stiu, e trist, dar asa se intampla. Sper sa fii bine. Imi pare rau. Ramai cu bine.

miercuri, 9 mai 2012

Jurnal de bord



No. 3 - Luni, marti, miercuri.


O alta pagina-n jurnal. Pot.

Acum 2 zile a fost soare. Atentia mi-a fost captata de altceva decat ceea ce trebuia. Sau poate asta imi trebuia. Uitandu-ma deloc subtil catre el, auzeam cum alearga prin dreapta si stanga urechilor mele cuvinte. "tesuturi", "bazal", "epitelial", "adamantine", "mastocite", "smalt", "care", "suprafata" si "gingie". N-avea nici o noima. Afara era cald, mintea imi zbura si era Luni dimineata.

-Vrei un servetel? (se-amuzau copios fetele)

-Doar unul?!

-Hai concentreaza-te. (continuau sa rada, asa ca am crezut ca nu-i chiar asa graba...)

-2 minuti. Atat. Offff (un oftat ca si cand ai primi bomboana la care visai de mic)

Am ajuns acasa tarziu. Si singurul lucru la care ma gandeam e evident. Am facut baie si s-a mai terminat o zi. Marti. M-am trezit mai odihnita cu 5 minute ca Luni, oricum ziua nu promitea nimic. Mi-era dor de C., se intampla uneori sa-i simt lipsa desi niciodata n-a fost atat de aproape. Am stat pret de 10 minute cu telefonul in mana gandindu-ma: "Sa dau mesaj....sa nu dau...Nu. Nu dau mesaj.", alte 2 secunde, alte nelamuriri. Pana la urma mana dreapta a pus stapanire pe telefon. M-am plimbat cu C.* in locurile unde ma plimb de obicei...desi nu trebuia. Acolo erau locuri lipsite de amintiri, erau aleile unde imi lasam in mod normal amintirile, nu unele unde creeam altele. Atunci necunoscutul mi-a zambit. Mi-a spus : "Buna." si i-am raspuns. Ziua era mult mai buna, foarte buna.

Am recoltat sange. A.*, imi pare rau pentru cele 2 gauri in plus, imi pare rau si ca te ustura. Desi m-am fastacit de frica sa nu te chinui exact asta am facut. A 3-a e cu noroc mereu... E.*, multumesc pentru incurajari, dar chiar simteam ca o sa lesin de emotie. Am facut-o si p-asta si altele, lista incepe sa se mareasca. Abea acum ma simt libera. Traiesc. :)

* Initialele unor prieteni, al caror nume prefer sa ramana doar o litera. Ei stiu cine sunt.

Miercuri, Mai 9

sâmbătă, 5 mai 2012

Bine ai venit, ramai cu bine.



Cine esti? Cine ma faci sa fiu? De ce? Vii tu neinvitat? Te chem mereu si nu-mi dau seama? Poate sunt mai capabila si mai puternica decat stiam eu ca sunt...Ascult ploaia, te vad. Atipesc...

Se pierdea in zare o lumina alba, palida. Simteam mirosul de iarba proaspat cosita, dar imprejurimile se-aratau goale.Totul era alb, un alb sters. Atunci m-am gandit la cel mai absurd lucru. Ca am murit si-am reinviat ca muza intr-un tablou al unui pictor nehotarat...Ce convenabil. Speram totusi sa fie un peisagist, un romantic ca macar povestea de dupa sa n-aibe gust amar. Inca doi pasi si-am gasit cel mai superb loc, o alee luminata slab de soare, ingusta, cu piatra cubica asezata migalos. La dreapta si la stanga ei cadea lung o perdea de ciresi infloriti. Oare aici incepea tabloul? Albul se rasfira printre copaci, incertitudinea mergea la pas cu timpul, totul a devenit clar dupa prima intrebare. Murisem cu adevarat. Dar ce cautam acolo?

- Iti place sa intarzii!

Era vocea! Aceeasi voce...si cat timp a trecut. In aceleasi ganduri isi mai face loc unul, am emotii. Tremur de bucurie, zambesc cu totul. Nu mai sunt eu, sunt doar fericirea mea intr-un corp far` de nume. Inevitabil imi cad ochii in piatra cubica cenusie, ar fi ciudat sa-ti zic ca n-am mai vazut asemenea pietre? Poate nuanta de cenusiu era diferita, sau chiar forma...sau poate eram doar prea atenta sa nu-mi tradez emotiile. Aveam privirea pironita la firele de iarba ce ieseau dintre pietre, atat de firave si de-un verde crud. Cu un gest scurt am privit in urma mea, eram curioasa cate fire si-au gasit sfarsitul sub talpile mele tinere si reci. Nici unul. Nici macar unul. Sunt indemanatica sau drumul ma poarta incotro vrea el. Nu ma opun. Continui sa tac, ma simt de parca pentru a mia oara nu am limba, nu pot sa articulez nici un sunet, nu pot nici macar sa respir apasat...

-Iar ai emotii, ma asteptam. A trecut ceva timp...

-Nu..nu...nu e asta. Sunt...da..multe emotii.

-Mi-era dor de tine. Iarta-ma daca te-am speriat.

-Am murit?

-Esti aceeasi.(a spus-o pe un tot amuzat si linistit, impacat ca timpul n-a schimbat nimic) N-ai sa te schimbi niciodata!(radia ca nu s-a inselat, imi mai spusese asta, dar atunci se indoia teribil...) Nu copile, n-ai murit.(aproape ca rade...ce tampita cred ca par..) A trecut atat de mult timp incat sa uiti? Apropie-te!

-Mereu o sa fiu aceeasi. De ce-ai lipsit atat?

-Nu ma certa. Hai sa ne plimbam, lasa cuvintele pentru alta intalnire, nu vreau sa vorbim. Vreau doar sa te simt langa mine pentru ca asta chiar mi-a lipsit.

-Si discutiile nu?

-Nu. Discutiile imi rasuna apasat seara de seara, ba chiar ma mir de fiecare data cate tampenii putem spune, hai.

Imi priveam degetele. Incercam sa inteleg cum. De ce. Cat tine? Incercam sa ma urnesc din loc, sa fac totul sa para natural, dar la fel de natural ma-ncerca si teama si furia si plansul. Mi-am ridicat privirea in cer...n-aveam cer. Aveam doar o alee cu ciresi infloriti si pe el. As vrea sa stiu cine e...As vrea sa stiu cum gaseste toate locurile in care desfatarea nu are sens. As vrea sa inteleg de ce totul pare familiar chiar daca ma cheama in cine stie ce colt noroios si plin de mizerie. Sa fie doar el cel care manevreaza intregul complex de imagini si sentimente? Sa fie el papusarul si eu o simpla marioneta? Imi placea ideea tabloului. Mi se parea o realitate acceptabila, puteam sa fac sa treaca multe lucruri, puteam sa calc linistita pe acuarele pentru ca n-as fi fost decat o pata de culoare. Se apropie...mi-e teama. Il simt cum se intristeaza, dar mi-e frica. Mi-e frica.

-Tot n-ai depasit teama? Tu nu intelegi lucruri elementare. Esti captiva in propria-ti minte, in propria-ti paranoie. Iesi de acolo, te rog! Nu sunt aici sa-ti fac vre-un rau, nu sunt aici pentru nici unul din motivele tampite pe care mintea ti le da. Mi-a fost dor de tine, mi-a fost dor pana si de momentul asta ciudat de care avem parte de fiecare data, mi-e dor. Iarta-ma ca am lipsit, doar ca n-am mai reusit sa deschid aceeasi usa...Am fost slab. O data. Atat.

-Nu...si stiu. Dar ador cand imi explici atat de cald si afectiv de fiecare data. Nu pot sa ma satur de sentimentul asta, imi pare rau ca profit. Dar il ador, sau...te ador. Nu e teama, asa ne-am invatat, asa vreau sa fim aici.

-Esti o escroaca sentimentala, vino aici! (m-a strans atat de tare in brate, si doamne cat de bine a fost!!) Am continuat sa ne jucam ca doi copii, aveam parul nins cu flori de cires, ma indragosteam pentru a mia oara si chiar si acum parea la fel de autentic. Ne-a cuprins o frenezie cum n-as putea sa-ti explic...ne-am prins mainile una de cealalta si am luat-o la pas pe aleea far` de sfarsit. N-a mai zis nimeni nimic, dar stiam si discutam in continuare la fel de multe. Ii simteam pulsul, il simteam viu si ma intregea ca si cand abea atunci exista conceptul de "eu". Ma intrebam ce simte el, desi respiram si mergeam la pas. Nici acum nu i-am vazut fata. Il iubesc.


-Am obosit, vreau sa dorm. Mai vorbim si alta data, te rog. Mi-a fost dor, mi-e somn... (Si ca atunci cand se ridica cortina totul se estompa...)

M-am trezit, ma sufocam intr-un vid rece. Am sarit sa deschid geamul si cu un gest mecanic m-am aruncat inapoi in pat. Ploua. Ma-ntreb ca-n fiecare dimineata, cine esti? De ce eu? Dar, cine esti? Mi-e dor de tine. Mai mult decat crezi.. si stiu ca intr-o zi, toate astea vor fi mai mult decat un vis, decat un drum. Ramai cu bine.


luni, 30 aprilie 2012

Jurnal de bord

No. 3 - Fumul


Tot orasul e un gratar. Mirosul marii a fost estompat de mirosul de mititei si carne fripta. Ed*/** si cu mine am fost aruncati intr-un alt univers. Ma intrebam, oare de cate ori cuvantul "eu" poate sa insemne altceva, mai exact cum poate sa defineasca atat de multe Gina?! M-am bronzat.

*Eduard pe scurt.

**Unul dintre cele mai importante persoane cu care Gina interactioneaza.(!)


Luni, Aprilie 30

vineri, 27 aprilie 2012

Jurnal de bord

No. 2 - Acum bis.


Ne place sa suferim. Suntem construiti dupa o schema complexa si un mecanism inca prea ciudat care ne ofera o tolerabilitate iesita din comun. Suntem apti sa induram chinuri mistuitoare, ba chiar ajung sa iti hraneasca dorinta de a trai. Suntem capabili sa degradam ceea ce presupune fiinta umana, doar pentru inca 5 minute de respiro. Poate suntem doar egoisti sau poate atunci cand suntem fata in fata cu moartea ii zambim in coltul sufletului pastrand un singur gand: Eu te-nving, nu e timpul inca. Multi esueaza lamentabil, altii sunt demni de statui, dar cine sa le ridice? Discutia asta este departe de a fi profunda, incerc in schimb sa nu ating ridicolul. In ciuda sensibilitatii noastre si a inclinarii pentru arta, muzica si frumos cand suntem in fata fericirii, fugim ca niste caini speriati. De ce? Pentru ca de cele mai multe ori se intampla doar prin filme si atunci urmeaza inevitabilul gand: E prea frumos ca sa fie adevarat. Nu mi se poate intampla mie. Ba se poate. Asta obisnuiam sa fac si eu, sa-mi rapesc singura dreptul de a zambi cu toata fiinta, sa radiez in fata mizeriei, in fata prostiilor cu care-mi incarcam gandurile(si asa prea multe). Stii cum? Am zambit. Am zambit chiar si atunci cand imi venea sa daram vreo cladire, chiar si atunci cand mi se umezeau ochii de ciuda. Si am facut ca un gram de fericire sa-mi revina din putere, din tolerabilitatea de care-ti ziceam si tie. Si merge. Ciudat sau nu, se simte.

Dimineata asta m-a prins sorbind dintr-o ceasca de capuccino cu multa spuma si doua pliculete de zahar brun. Nu mi-a lipsit nici tigara, nici conversatia revigoranta pe care am purtat-o cu mama. Da, eu, Gina, inca stau cu mama. Si ce? Ma face asta incapabila? Nu, poate doar putin mamoasa. Putin mai mult dependenta de discutii pline de sens si informatie. Dependenta mirosului de "acasa". Am sters praful, m-am imbracat, mi-am luat cartea, m-am incaltat si am plecat pe plaja. Azi nu e rost de privit pereti, azi trebuie sa fac ceva. Si-am sa fac.


Vineri, Aprilie 27

Jurnal de bord

No. 1 - Acum.


Dupa ce m-am pierdut in sutele de intrebari, am inteles. Toti murim mai devreme sau mai tarziu. Da. Asta e adevarul, suntem niste simpli muritori. Cu vieti interesante, agitate, incarcate, groaznice, cum ne-cum, se termina. Si cand mi-am adus aminte de asta au inceput sa curga ganduri unul dupa altul. Prima data ma intrebam cum as vrea sa se intample asta... cred ca vreau sa fiu surprinsa in timp ce ma gandesc la egipteni, sa fie ca o boare linistitoare si sa-mi ofere timpul necesar sa apuc sa spun ce simt. Sa-i ingrozesc pe cei din jur cu ideea linistii de dupa. Daca or sa fie oameni in jur. Ar fi incredibil daca s-ar intampla in timp ce as privi aurora boreala sau in timp ce as descoperi cel mai mare secret al umanitatii. Cat de groaznic. Nu pot sa-mi aleg nimic, nu e decizia mea, desi ar putea fi, nu se va intampla cand vreau eu. Toate la timpul lor... Apoi vine intrebarea: ce se intampla dupa? O sa-mi beau cafeaua cu ingerasi cantand la harpe pe norisori pufosi? O sa primesc o gradina plina de tuberoze de care va trebui sa am grija? Sau efectiv o sa am o galagie de timp sa meditez la toate cele facute? Poate n-o sa fac nimic. O sa ma plictisesc. Oare o sa-mi fie dor sa fiu vie? Si oare cat inseamna o eternitate? Sufar de claustrofobie, nu pot inca sa ma impac cu ideea sicriului. Stiu, e macabru, dar nu e un subiect tabu. Ni se intampla zilnic, secunda de secunda cineva afla raspunsul la toate intrebarile...

Asa mi-am inceput dimineata. Am visat ca in incercarea mea de a salva lumea, muream. Si moartea nu era decat o imagine neagra in care ma sufocam. E inutil sa mentionez ca am salvat-o, dar am fost singura condamnata. Se merita in vis. Ajunsesem sa fiu cineva care urma sa traiasca in amintirea celorlalti mai mult decat toti. Cine nu-si doreste asta? (Esti ipocrit daca spui ca tu nu...) Iarta-mi manierele, sunt Gina*, cel putin in dimineata asta. Restul, pe mai tarziu!


Vineri, Aprilie 27

*Numele personajului este fictiv, orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare.

joi, 26 aprilie 2012

Inceput de Mai precoce.

Ma plimbam printre portocalii infloriti in acea dimineata. Umblam des in talpile goale, ma emotiona peisajul si pamantul afanat si umed. Uneori ma intrebam ce ar putea sa fie in capul atator trecatori cand ma vedeau hoinarind bezmetica printre pomi, oare le paream iesita din comun? Ori le paream lunatica pur si simplu? In timp ce imi faceam siesta ma gandeam la o ploaie lenta. N-a durat mult. A inceput sa ploua cu stropi mari, facand florile de portocal sa-si imprastie magia peste mine, atunci am avut prima revelatie. Nu trebuia sa purtam haine. De ce ne ascundeam oare toti dupa niste carpe? Tesaturi colorate, brodate, albe, lungi, mulate, negre sau scurte...la ce folos? Cu un gest nebunesc exact ca al unui copil care abea descopera mirosul primaverii sau apa calda a marii mi-am aruncat camasa. Am continuat sa ma agat de trunchiurile pomilor si sa imi onduiesc trupul cald in piruete simple, dar totusi atat de complexe. Ma priveau cu totii, acum nu aveam nici cea mai mica indoiala de gandurile lor, i-am simtit rezervati si rusinati. Femeile ma priveau cu ciuda, poate ura. Dar de ce? Si sub rufaraia lor se afla acelasi lucru, poate ca si-ar fi dorit libertatea pe care mi-o daruiam de una singura si nu indrazneau. Nu e vina mea, nu e vina mea, atat imi spuneam. Imi alegeam cu grija pasii, marunti si fermi. Lasam urme in pamant ca atunci cand mergeam cu talpile ude pe-un nisip prea fin, simteam ca ii apartin si ca mi se supune. Superb sentiment. Plimbarile mele se terminau adesea sorbind din ceasca de cafea la umbra vre-unui pom. Ma bucur nespus. Ma bucur de acum, ma bucur si acum si mai tarziu. Abea acum traiesc, abea acum respir, abea acum am simtit ploaia. Nu cred ca intelegi, dar abea acum m-am nascut. Traiesc. Ma bucur.

duminică, 8 aprilie 2012

Urme de migdale intr-o duminica seara.

Am citit o chestie interesanta pe un blog pe care-l urmaresc de foarte putin timp si anume Vorbe si Tutun(UntitleD), atat de multe intrebari incat iti taie respiratia, desi ai ajuns abea pe la a 6-a. Si chiar asa, cine esti? Cine sunt? Ce gandesti? Ce te defineste? Ce te face sa razi si ce iti provoaca sila? Par a fi intrebari menite sa te descoasa, sa te dezbrace, ramanand gol si totusi plin de intelesuri. Poti sa faci parte din real, din realul tau sau fara sa realizezi din realitatile contopite ale altora, cum stii in care esti? Mereu in al tau, rareori sau doar uneori in al altora. Si cine esti? Poti fi o suma de ganduri nespuse, o suma de experiente adunate inca de cand a inceput istoria si pana acum, un milion de trairi pe care obosit nu te mai deranjezi sa ti le explici, un simplu om cu prea multe ganduri si prea putin timp, poti fi un baiat, poti fi o fata, poti fi un fluture sau un arici, poti sa fii chiar ceea ce vrei si totusi altul. Ce te defineste? Sa fie stilul haotic in care iti pastrezi lucrurile sau poate doar faptul ca bei cafeaua fara zahar si urasti laptele sau poate, chiar acel alter ego care te-ndeamna sa fii altfel decat esti in fiecare zi...Dar poate tu in esenta te definesti.


Ma trezisem mai ciudat ca in alte dimineti. Acum ma uitam admirativ catre un perete gol ce se lasa imbracat c-o lumina rosie calda. Imi schimbasem jaluzelele. Ceva ma facea sa radiez de fericire si nu puteam sa-mi dau seama daca lumina sau esenta tare de lavanda facea asta... Mi-am continuat trezirea care de obicei e un intreg ritual...snooze pentru telefon si incep sa ma intind mangaiand la intamplare lenjeria, imi caut picioarele (sunt la locul lor de fiecare data), imi ating si fata cu mainile uscate si fine...toate sunt la locul lor, inca un snooze pentru telefon si ma gandesc la ce-as putea sa-mi doresc pentru ziua de azi. 2-3 alegeri si gata, abea acum incep sa-mi fac curaj sa ma dau jos din patul cald, sa-mi parasesc cuibul presarat cu vise, dorinte si altele ca ele. Inevitabil in fiecare dimineata ma fericesc cu acelasi gest, trag jaluzelele si-mi privesc corcodusii (acum sunt infloriti, superba imagine, superb miros de aer curat si parfumat primavaratic) si incerc sa ma hotarasc cu ce sa ma imbrac... Azi toata ziua m-am gandit obsesiv la mirosul de ploaie si de dupa ploaie, imi umple sufletul de-o fericire ciudata. Nu stiu de ce. Poate am fost si eu intr-unul din stropi, poate am fost chiar pamantul pe care cad, poate am baut doar ceea ce-am fost. Si-atunci daca as fi fost toate si acum sunt o suma a tuturor razelor, a tuturor stropilor de ploaie, a pamantului ud de dupa, a frunzelor umede, a diminetilor insorite, a ierbii onduite...Ma simt ca si cum sunt indeajuns. Imi sunt suficienta. Imi multumesc, Merci!

Lumina chioara de veioza

Si iata-ma din nou in fereastra alba, acum gandindu-ma la superficialitate si incercand sa scriu despre asta, dar sunt convinsa cu nu voi fi coerenta. De dragul tastaturii am sa-ncerc. M-am apucat ieri sa citesc "De ce iubim femeile" de M.Cartarescu, am facut-o din pura curiozitate si pentru ca prea multi oameni in jurul meu vorbeau despre asta. Nu eram curioasa de raspunsul la intrebare, pentru ca inca ma atrag barbatii, dar o parte a ego-ului meu simtea nevoia sa afle cum vede un barbat toata treaba asta. N-am aflat de ce. In mod normal citesc printre randuri si inteleg ce-mi trebuie si ce vreau din ceea ce lecturez, facand asta si acum mi-am pus o groaza de intrebari si am ajuns la concluzia ca n-am depasit superficialitatea caracteristica speciei. Nu sunt asa cu toate lucrurile, nu sunt asa cu munca mea, dar sunt asa cu oamenii. Ma gandeam ca desi am cunoscut o sumedenie de oameni, care mai de care cu tabieturile si nebuniile lui, acceptarea n-a adus cu sine si dorinta de cunoastere si acomodare mai departe de pragul in care am tras concluziile mai sus mentionate. Dupa ce-am terminat de citit ma apucasem sa-i creionez in capul meu pe toti, o imagine hilara pana la un punct, macabra dupa el. De fel suntem superficiali lipind etichete pe capul unuia si al altuia, ba e prost, ba e trist, ba e incapabil, ba e prea calm, ba e prea vulcanic, niciodata pe gustul celui ce eticheteaza, dar. Exista un dar, un dar care ma face sa ma gandesc ca si eu afisez n fete in functie de oamenii pe care ii cunosc, probabil si ei ma considera asa sau altfel, dar sunt oameni care reusesc sa depaseasca bariera asta tampita indusa de societate si se tin scai de tine sa te cunoasca. Cam asa se intampla, ceea ce nu inteleg eu este urmatorul lucru: De ce sa vorbesti cu un om cu care nu ai ce vorbi? De ce iti umplii timpul cu o persoana pe care n-o agreezi inca de la inceput? De ce? Din egoism. Pentru ca fie vrei sa iesi din rutina, fie peretii casei tale se impreuneaza ciudat pentru a complota impotriva sigurantei tale, fie pentru ca prietenii tai ti-au uitat adresa ori numarul de telefon. Pur si natural egoism al unui ego care nu te lasa sa respiri. Asadar ce e superficialitatea? Daca ma-ntrebi pe mine o sa-ti zic ca superficialitatea nu este decat un ego needucat care te indeamna sa fii egoist din cand in cand. Aflandu-te intr-un loc unde nu-ti doresti sa fii, vorbind cu o persoana pe care n-o agreezi, discutand lucruri importante de parca ti-ar pasa sau ai face ceva cu ele, dand sfaturi si altele nu te fac sa fii decat impersonal si lipsit de suflarea vie care anima lucrurile pe aici. Nu stiu, asa cred. Probabil asta e. Citeste si tu printre randuri.

vineri, 6 aprilie 2012

Departe de mine


Ce ciudat se simte, ce frumos miroase. M-am trezit de dimineata si era primavara, totul parea sa se dezamorteasca sub privirile calde si senine ale cerului. S-au intamplat atatea lucruri... M-am schimbat, nu stiu cum am facut asta si nici nu prea conteaza. Pur si simplu intr-o dimineata m-am trezit alta eu, cu alte ganduri, cu alte perceptii, cu alt entuziasm, o eu ancorata in real. Atat de ancorata in real incat am senzatia ca fiecare secunda traita se pierde, exact ca lucrurile pe care le folosesti zilnic...cel mai clar exemplu ar fi un servetel. Te stergi de sudoare, pe maini, iti stergi nasul dupa care il arunci, nu mai exista, nu-ti mai tine mainile ocupate, nici macar atentia...Asa se intampla cu secunda mea. Ma bucur pentru mine, ma bucura faptul ca pot in sfarsit sa ma bucur de tot ceea ce se iveste, ca pot sa traiesc acum si doar acum. Nu reusesc nici macar sa-mi fac planuri pentru maine, mi se pare o pierdere de timp inutila, iar timpul e putin oricum.

Am evadat de curand printr-o plimbare in Bucuresti...ciudate sentimente. Desi e un oras atat de mare, de agitat si ingramadit mi se pare mort pana la lasarea soarelui... E absolut cenusie imaginea pe care mi-am format-o. Te deprima sa vezi cum sute de oameni urca tristi si mecanic in autobuze, sleiti de atata seriozitate indreptandu-se spre locurile de munca banuiesc. Sunt atat de plini de probleme incat nu ridica nici pret de-o secunda capul din asfaltul sufocant de rece... E perfect normal ca toti ceilalti sa isi vada de treaba lor si sa nu te analizeze din cap pana-n picioare, dar nu s-ar opri din mers nici daca ar ploua cu meteoriti. Prea reci pentru gustul meu, prea putin personificati, pur si simplu mecanisme unse la timp cu iluzii despre o lume mai buna si mai calda... Lasand la o parte imaginea absolut macabra pentru mine, mi-am revazut niste prieteni si mi-am facut altii noi nesperat de repede. Stiam ca nu am probleme de comunicare si integrare, dar eram atat de "fara chef" incat n-as fi iesit din casa si automat m-am gandit ca n-as fi o companie placuta, dar de dragul compromisului am facut-o si p-asta...si ma bucur ca am facut-o. Inca de cand am ajuns si pana cand am ajuns acasa am avut o problema in a realiza ca sunt chiar acolo, facand una si alta alaturi de oamenii pe care imi doream sa ii vad de mult timp. Poate prea mult in cazul altora. Ma intrebam un lucru, vi s-a intamplat vreodata sa simtiti acceptarea asa cum e ea definita? M-a socat gradul de tolerabilitate de care am dat dovada mai bine de 12 ore, m-a socat atat de tare inca mi-a ridicat inevitabila intrebare: "De ce?". Pur si simplu banuiesc, karma in cazul meu e o treaba dubioasa. M-am gandit ca poate pur si simplu am o datorie morala fata de acel om dintr-o alta viata si ca in asta nu exista resemnare, isterie si pareri despre ci doar acceptarea fiecarei suflari, fiecarui gand, fiecarei fraze mai mult sau mai putin logice, cu sens deplin sau fara nici o noima. Am sa-i multumesc, nu pentru ca exista sau pentru ca a fost la momentul potrivit unde trebuia ci doar pentru lectia de care am avut parte. Anumite lucruri se invata doar experimentand, citisem de nenumarate ori ca trebuie sa ii accepti pe cei din jurul tau ca atare pentru ca fiecare dintre noi este doar o suma de alegeri mai bune sau mai proaste. E evident ca oricat incerci ti-e imposibil cu o parte din ei sa-i accepti, asta se intampla de obicei cand acele persoane iti impartasesc idei citite pe net, te lovesc cu sfaturi vazute prin filme...e inevitabil sa nu iti doresti sa-i plesnesti. Traieste si apoi discutam, nu intotdeauna lucrurile sunt menite sa aibe un happy end. Si pana si acel happy end e relativ, depinde din punctul cui de vedere privesti. Lasand asta si pentru un alt post ajung la partea in care eu, cea care fugea de compromisuri ca de dracu`, am ajuns sa fac unul. Si intr-un mod ciudat, m-am simtit mai mult decat bine. A fost absolut relaxant, simteam cum se destinde fiecare celula, mai ca ar fi avut putin si se inghesuiau una in alta de fericire. Asa ca am lasat invataturile pentru cei care traiesc pentru si printre randuri si mi-am asumat responsabilitatea cuvantului "acum" si "vedem dupa". Nu ai ce sa vezi, acel dupa nu vine dupa 3.12446785980875 secunde, vine dupa o perioada de timp cand te gandesti sa tragi linie si sa vezi ce s-a intamplat cu tine in decurs de n luni x saptamani t zile u ore 3 minute 2 secunde si 1 milisecunda. Ar fi multe de spus, mereu sunt mai ales dupa o pauza de genul...


Traiti azi ca si cand maine nu exista, faceti din orice moment acum si nu candva. M-am plimbat cu secunda de mana, alergand haotic, cantand si clatindu-mi privirea. Nimic nu e mai frumos ca sentimentul clar ca traiesti, ca esti viu, ca respiri, ca stai sub un cer... Traieste acum, n-o lasa pe maine.