luni, 31 decembrie 2012

Ultima zi din Decembrie.

             

              Miroase a sărbătoare şi agitaţie. Parcă e unicul moment când oraşul ăsta prinde viaţă iarna, toată lumea aleargă şi într-un mod ciudat sunt entuziasmaţi, cum spuneam...lucrurile se animă. Păcat că doar pentru o singură zi. Mă simţeam datoare să vorbesc despre anul care se pregăteşte să rămână în umbră. Sincer habar nu am ce să spun, cum să încep şi ce anume merită trecut sau nu într-o scurtă concluzie. Gândeam că trebuie să fie un post lung, altfel cum?!
                 Un an. Mai trece unul, au mai trecut atâţia...ce mare scofală? E cumva doar ziua aia în care realizezi că s-a dus şi atunci rămâi pentru puţin timp să te gândeşti...Ce-am facut în timpul ăsta? Oare am evoluat? Eu de la an la an am şi mai multe dileme pentru următorul. Nu ştiu când a trecut, nu mai sunt înzestrată cu noţiunea timpului de mult. De fapt acum că mă gândesc îmi lipsesc şi altele cum ar fi orientarea în spaţiu. Uite ce-am făcut anul ăsta...m-am pierdut in Careffour. Stupid sau nu, a durat jumătate de oră să găsesc ieşirea şi am ocolit în permanenţă uşa care trebuia. 1-0 pentru bărbaţii care afirmă non-stop că femeile stau prost la capitolul acesta, dar vă mulţumesc deopotrivă...înseamnă că sunt cu 30 de minute mai femeie decât restul. Revenind la 2012, cred că totuşi a reprezentat începutul multor lucruri deşi toată lumea aştepta acel final fantastic. Am legat prietenii speciale, m-am fraierit de una singură şi nu doar de-amorul artei şi nici pentru că aş încerca să demonstrez cuiva cât de masochistă pot fi...ci aşa de dragul experienţei, m-am plimbat mai mult decât în toţi ceilalţi ani chiar dacă şoselele m-au purtat fie spre Bucuresti, fie spre munte, m-au dus acolo unde trebuia. Am reuşit să experimentez senzaţia că sunt la locul potrivit în momentul potrivit. Dar la fel ca şi până acum tot ce-mi ramâne e o amintire frumoasă care uşor, uşor va deveni un contur vag lipsit de orice detaliu artistic. În general viaţa se transformă pe parcurs în albume foto, hârtii mototolite, mesaje, mail-uri şi orice alt lucru de genul ăsta, de care simţim obligaţia nebună să ne ţinem strânşi cu dinţii. Mă gândesc că dacă am trăi îndeajuns de intens fiecare moment al vieţii noastre, n-ar mai fi nevoie să ne îngropăm în hârtii, cuvinte, propoziţii si abonamente la internet. 
                   În afară de experienţa în plus, mă simt la fel ca la 17 ani. Timpul trecut e bun trecut, bun lăsat să-si poarte doliul. Îl accept doar pe cel de-acum.
                    M-am hotărât să mă adun. E cel mai înţelept lucru de făcut. Într-un mod ciudat am ieşit la iveală pentru 2 zile. Ştiu care e problema. Acum am inţeles...trebuie să iubesc.

"Eroii noştrii s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul nu este timpul, ci atemporalitatea." Henry Miller, "Tropicul Cancerului".

vineri, 7 decembrie 2012

Scrisoare catre Cineva.

              Iti zambesc. Imagineaza-ti doar. In spatele tuturor cuvintelor mele am fost eu pe de-a-ntregul. Stiu ca intelegi orice ti-as spune, oricat as face ocolul unor idei tu reusesti sa refaci drumul pe care am pasit si mai mult, adesea il urmezi. Poate suntem un fel de Hansel si Gretel. Stiu ca astepti sa-ti spun cum sunt. Stiu cum esti. Stii cum sunt. Stii.

            M-am trezit captiva intr-un fel de tunel cu vibratii joase si inalte deopotriva. Dintr-o data totul se transforma intr-un coridor lung, puternic luminat. M-am lasat purtata de-un miros de portocala, ceai verde si iasomie pana mai incolo...uitandu-ma in spatele meu nu parea sa aiba inceput, dar n-avea nici sfarsit. De-o parte si de alta erau usi, numerotate in coltul din dreapta sus cu cifre asezate usor ciudat, dar hazliu. Eram in dreptul usii 4304, acum nu ma gandesc decat la un lucru...a inceput cu 1 sau cu 0? Cad pe ganduri, dar nu ca si cand m-as gandi la ceva...privesc in gol pentru putin timp. Nu stiu ce caut aici si habar nu am daca vreau sa aflu care e inceputul sau daca exista sfarsitul. Ma hotarasc sa merg. In spatele usilor se aud voci, sunt discutii aprinse si desi recunosc fiecare voce pe care o aud nu-i pot atribui un corp, o fata, un nume. O fi vre-un semn ca nu conteaza toate astea... Ma intorc si bat la usa 4304. *Cioc, cioc...* Si usa se deschide usor, sunt invaluita de-un miros puternic de lavanda si lemn, simt extaz si fericire in acelasi timp asa ca pasesc linistita peste prag. Aici esti tu...si Doamne cat te-am cautat. Inca mai crezi in coincidente? Sa fi fost o coincidenta ca am ajuns sa fim aproape cei mai buni prieteni? Sau ca te stiu fara sa-mi vorbesti? Sau poate a fost intamplator ca desi am renuntat la tine de atatea ori de fapt n-am facut-o niciodata? Poate crezi ca tacerea mea inseamna ca nu-mi mai pasa. Eu nu cred in coincidente. Te regasesc la fel de agitat ca de fiecare data cand ne intalneam, gandurile tale sunt mai degraba confuze si neimplinite decat linistite. Si atunci, eu de ce sunt atat de calma? Poate pentru ca si in al n-spelea ceas sunt la fel de egoista, poate pentru ca nu-mi plac compromisurile sau poate ca am obosit sa ma prefac, sa fiu pe placul cuiva. Spune-mi, ce faci? Cum o duci? Iti mai fuge gandul la ce ai fi putut avea sau ce inca poti avea? Ai vrea si altceva decat ai? Esti multumit de viata ta? Vorbeste-mi.
         In tot timpul asta ai uitat dragul meu lucruri esentiale. Uiti ca sunt inofensiva, ca doar literele si vocea e de mine... Mai trebuie sa-ti aduc aminte ca-mi lipsesti, ca mi-e dor de conversatiile noastre despre ceilalti, de flirtul inocent dintre 2 copii, de parfumul tau. Mi-e dor chiar si de tinutul de mana pasager si pe ascuns.
         Pot sa explic si acum lucruri logice, pot sa-mi explic multe lucruri, dar asta nu. Nu pot sa inteleg nici rolul tau nici scopul meu, nu exista ratiune pe frecventa noastra. Orice gand catre tine pleaca cu emotie, cu satisfactie, cu implinirea si linistea ca va ajunge la destinatar. Ma completezi fara sa faci nimic, sunt curioasa cum s-ar simti daca ai face ceva. Nu stiu cum am ajuns sa tin la tine, cuvintele nu pot sa exprime nimic din ce simt defapt. Oricat de sigura am fost pe mine si deciziile pe care le-am luat, n-am renuntat niciodata. Nu pot sa tai un canal in doua pentru ca e imposibil acum. Nu pot. Nu ma condamna, nu ma judeca...nici tu nu poti. Explica asta. As avea sa spun un milion de lucruri, dar tu n-ai mai face nimic decat sa ma descosi mai mult decat ai facut-o deja.

         Nu poti sa pleci. Nu pot sa nu astept.