marți, 24 iulie 2012

Tu şi atât


Mi se întâmplă lucruri ca tuturor de altfel. Deşi cuvântul lucruri lasă uşor impresia de ''neînsemnat'', în lumea mea e puţin diferit şi nici nu cer nimănui să-mi înţeleagă sensul de funcţionare. Nu am pretenţia ca oamenii să fie interesaţi de ceea ce li se întâmplă sau să dea atenţie anumitor momente care le-ar putea schimba viaţa, pentru că fiecare e ceea ce vrea să fie. Dezinteresaţi, ironici peste măsură, reci, afectuoşi, oricum ar fi să fie, au de predat sau de învăţat nişte lecţii. Mi se spusese mai de mult că în viaţă reuşeşti de unul singur, că nu-i poţi obliga pe toţi să facă acelaşi lucru. Culmea e că până de curând am respins vehement afirmaţia, chiar dacă o serie de încercări au eşuat lamentabil şi aveam toate motivele posibile să realizez asta. De curând am fost in Vama Veche, aceeaşi Vamă despre care doar auzisem poveşti, nu aveam amintiri cu Vama Veche ci doar imagini si închipuiri despre oameni si poveştile lor. N-am reuşit să îmi imaginez doar locul ci şi meseriile oamenilor, şi conversaţiile cu ei, chiar şi distracţia de după o poveste spusă la un foc de tabară. Într-o perioadă devenise cumva parte din mine să fac tot felul de scenarii pentru o singură noapte. Şi chiar zilele trecute am înţeles că este o experienţă pe care ar trebui sa o trăim cu toţii. Îi spun experienţă din foarte puţine motive, dar îşi merită cuvântul. Există un lucru pe care îl ador la locul care adună atâţia oameni geniali: faptul că nu există principii false, nu există constrângeri, fiecare îşi trăieşte libertatea şi prin asta o şi împărtăşesc.

Exact când am ajuns in Vamă mi-am adus aminte că am un lucru important de făcut, m-a întrebat cineva cândva următorul lucru: '' Dacă ai scrie o carte despre tine, cum ar începe? '' şi nu am reuşit niciodată să găsesc un început de care sa fiu convinsă ca ma caracterizează câtuşi de puţin.

'' Ploua. '', nu...e prea sec, sunt prea multe sentimente, nu e un început bun.

'' E al mii-lea început, deşi e primul rând, primul meu gând despre mine, primul gând care uşor uşor mă va face să fiu altcineva în ochii cuiva. '', aiureli...cui îi pasă că nu sunt capabilă să asamblez 2-3 propoziţii despre mine? Ce aş putea să spun interesant, când eu mă bâlbâi de la primul rând??

'' Cum te astepţi să înceapă? Ce vrei să citeşti? De ce mă compari cu cei mai buni scriitori când eu nu am nici măcar curajul de a-mi oferi acest statut măreţ? '', altă tâmpenie, alte foi rupte, acelaşi rahat în care scormonesc că poate îmi vine ideea aia brilintă si exclam: Gata, ştiu!

'' Habar n-am câţi ani aveam când am început să-mi amintesc discuţiile oamenilor. M-am prins destul de târziu că mă aud când vorbesc, ştiu că a fost şocant şi aveam senzaţia în permanenţă că doar eu pot face asta, că sunt prea talentată. Exact atunci m-am auzit recitând pentru prima dată Scrisoarea a III a a lui M.Eminescu. Chiar am fost un mic geniu, dar m-am pierdut pe undeva, cândva. '', ăsta a fost ultimul. Atunci mi-a venit ideea să contabilizez tot ce se întâmplă în Vamă. E destul de evident că sunt multe lucruri care se petrec in Vamă si rămân in Vamă. E cumva o regulă nescrisă a libertăţii. Povestea mea începe într-o cameră, la etajul 3 al unei vile cu tentă hotelieră şi zic doar o tentă pentru că era foarte mare şi camerele erau aşezate cum nu m-aş fi gândit vreodată să le aşez într-o vilă. Aş fi putut să spun că experienţa mea a început de când am ajuns sau chiar de pe drum, dar nu. Am încercat o libertate care iniţial m-a făcut sa ma simt jenată, deranjată, dar de îndată ce am înţeles că am şi eu ceva de zis, am lasat sentimenul de deranj la o parte şi am discutat ca şi cum vorbeam de facultate. La un moment dat, aerul s-a încarcat de prea multe gânduri, întrebări, dorinţe încat am simţit nevoia sa ies. Jos am cunoscut un tip tare ok. Habar nu am cum îl cheamă, de altfel nici nu prea contează, student la Politehnică in Bucureşti, avea ochii mari si o privire care te dezbraca complet in mai puţin de 2 secunde. Prietenul lui puţin mai retras. Prietena lor, aproape geniala. Avea un aer hippie, vorbea cu o voce foarte caldă si chiar râdea de problemele ei. Exact despre asta am vorbit, despre probleme, despre faptul că deşi nu recunoaştem atunci când cineva e într-un căcat mai mare ca tine, te bucuri că nu eşti totuşi atât de afundat in rahatul respectiv. Bun. Eram pe plajă, mă uitam la stele. Se vedeau genial. Întrebarea '' Nu te supara, ai un foc? '' a deschis o noua conversatie cu un anume Sasha. Am fumat o ţigară în timp ce vorbeam de ţigarile mentolate, despre faptul că n-au nici o relevanţă, că sunt groaznice şi nu-şi au sensul. În tot timpul ăsta mă gândeam că deşi Sasha părea efectiv o fire tare naivă nu voi putea sa oblig sau să rog pe cineva să-l accepte ca atare. Oamenii sunt răutăcioşi fie că o recunosc sau nu, sunt prea preocupaţi de faptul că trebuie să-l judece aproximativ sumar ca să-şi facă o imagine despre ei, lucru care mie personal mi se pare o idioţenie. De ce nu-l cunoşti înainte să tragi concluzii? Şi dacă tot am ajuns aici cu ideile vreau să spun că din punctul meu de vedere avem câteva cuvinte in DEX efectiv degeaba. Unul dintre cuvinte este ‚normal’. Cine ar putea să generalizeze acest cuvânt încât toată lumea să se poată raporta la acel normal? Nimeni. Normalul meu nu e si normalul tau, standardele mele pot fi prea ridicate pentru tine, prea scăzute pentru altul şi tot aşa. Asta nu oferă nimănui dreptul de a mă judeca, ca fiind aşa sau altfel. Alt cuvânt stupid este ‚principii’. Cum poţi să spui cuiva că nu are principii? Habar nu ai ce gândeşte persoana respectivă, nu-i ştii povestea de viaţă, habar n-ai nimic, dar cu toate astea iţi permiţi să-l judeci din cauză că nu împărtăşeşte aceleaşi idei ca şi tine. Nu e nimeni, dar absolut nimeni capabil să judece pe cineva, că e gras, că e slab, că in loc de zacuscă mănâncă zeamă de varză. Trezeşte-te.

Şi ceea ce vroiam să-ţi zic dragă cititorule, e că deşi trăieşti alături de alţi oameni, doar alegerile tale te afectează direct, doar ceea ce faci tu pentru tine contează cu adevărat. Nu te mai lega de deciziile altora ca să le scuzi pe ale tale. Dacă faci asta lasă-mă să-ţi zic că te minţi singur, şi când faci asta şi ceilalţi vor face acelaşi lucru. Învaţă-te pe tine pentru că în final eşti tu şi atât.

luni, 23 iulie 2012

Untitled


Eşti parcă atât de aproape şi totuşi departe. Ceva e fundamental greşit in şosele...deşi pot apropia oameni, în cea mai mare parte a timpului se ocupă cu ţinutul lor la distanţă. Între mine şi tine s-a aşezat o şosea, abstract sau nu, n-aş vrea să permit iar asta. Cumva, ceva se repetă negreşit. Nu inţeleg de ce, nici nu vreau să înţeleg, pentru că probabil aş acorda meritele cui nu trebuie. Din nevoie sau dorintă m-am aşezat în acelaşi loc obscur, lipsit de împlinire, puţin pe lângă real şi grav idealist. O fi bine, o fi rău? O să înceapă vreodată sau o să se termine înainte de a începe? Ciudate emoţii şi gânduri. Aş avea atâtea lucruri de zis şi chiar şi aşa nu-mi găsesc sensul raţiunii în nici o propoziţie, fie ea scurtă sau lungă. Nu am cuvinte atât de sugestive sau am prea multe gânduri şi nici un punct de pornire. Lasă-mă să-ţi spun că într-un simplu cuvânt i-aş spune: haos. Nu cred că e prea mult spus dar nici îndeajuns, dar cumva e cel mai apropiat cuvânt de ceea ce gândesc, simt, cred. Nu mă destăinui, iţi comunic o stare de peste o şosea...şi încă una lungă. Şi dacă tot am revenit la un gri murdar şi încins iată:


Vreau să pot. Îmi cobor corpul lângă silueta pierdută printre alte zeci de umbre. Nu te confund, deşi am tendinţa de a mă rătăci în înţelesuri şi memorii. Nu e nimic aici. Într-o stare de alertă îmi găsesc uşurată răsuflarea şi pătrund în lumea pe care o căutam de mult, de prea mult. Alergând cu paşi mari mă simt pierdută in propria-mi dorinţă, în propria-mi desfătare. Cât de ciudat. Acum sunt aici, apoi voi fi acolo, înapoi aici...că doar călătorului îi stă bine cu drumul. Şi oare după ce n-o să mai alerg spre un iluzoriu o să ştiu că sunt acasă? Rasuflu uşurată. Nu ştiu răspunsul nici la întrebarea asta, nici la zecile ce-o preced.

joi, 19 iulie 2012

Impartasesc

M-am decis sa impart cu voi una dintre poeziile mele preferate, asadar:

Către Galateea

"Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă." (Nichita Stanescu)

luni, 16 iulie 2012

Memorii de peste noapte

Noaptea ne-a surprins pe-o mana de nisip caldut. Refugiati intr-un alt fel de intelegere ne purtam ca doua umbre tandre. Ne-am aprins cate o tigara, nu eram decat noi si fumul nostru care se incrucisa de nebun in fel de fel de idei abstracte. Am abordat subiectele pe care ni le soptise locul, era de altfel un fel de ritual al marii in locul acela, asa ca nimeni nu s-a impotrivit si si-a etalat gandurile unul dupa altul intr-un ritm haotic si copilaresc. Erau atat de multe stele cum nu mai vazusem de mult, asa ca i-am acordat timpul necesar cerului pentru a fi descusut de privirea mea tanara si curioasa. Am cercetat fiecare licarire a stelelor, le-am unit imaginar in cel mai frumos peisaj pe care l-a cunoscut privirea mea vreodata. Undeva in departare au inceput sa se ridice lumini vechi galben-portocalii, bolta era impanzita de lampioane care se deplasau alene. Am fost transpusa intr-o alta lume, intr-o alta simtire si desfatare sufleteasca si mentala, as putea spune ca desi a fost atat de real si terestru m-am simtit ca un adevarat extra-terestru.

vineri, 13 iulie 2012

5 zile si-un cer mare.



Vine, pleaca, trece, ramane.


Am avut ceva timp sa ma gandesc la mine, la ceea ce mi se intampla, la povestea mea, la oamenii de langa mine, la tot ce se invarte in jurul meu, ajungand pentru prima data sa fiu eu in centrul meu. Nu stiu daca analizand toate povestile am aflat ceva mai mult despre mine decat stiam pana atunci, poate doar ca sunt masochista si undeva in departarea mintii mele, desi neg asta, nu am nici un argument plauzibil sa contracarez realitatea. Incerc sa-mi dau seama de drumul ala despre care vorbeste toata lumea, sa aflu scopul si durata sederii mele aici. Caut sa invat din toate nimicurile, sa fiu cea inteleapta in situatii critice si orgolioasa peste masura cand vine vorba de vecinii de deasupra. Ei nu ma suporta pentru ca fumez, ma gonesc, prima data am luat-o ca pe o gluma proasta si am tot facut asta de 2 ani de cand a fost "prima" data. Chiar si pe ei incerc sa-i inteleg, incerc sa pricep cum reusesc sa iasa mereu la 3 minute si putin dupa ce ajung la scara, sau la 2 secunde dupa ce-mi aprind tigara. Orisicum am avut timp sa ma gandesc, sa "vad" unde gresesc eu si unde ei. Nu stiu sa mai fiu toleranta, ori nu mai vreau...inca nu sunt sigura. Poate din cauza sistemului meu de siguranta ii resping pe toti, ii fac pe toti sa devina doar "cineva pe care-l cunosc", ii bag intr-un anonimat tampit de care as vrea sa scap dar mi-e teama. Mi-e teama sa ies din sfera mea imaginara care ma protejeaza, din locul meu inchipuit care ma face sa fiu suspicioasa si parca mereu pregatita de alt "atac", am devenit persoana de care fugeam. M-am pierdut cel mai probabil in marea adanca a dezamagirii, ce melodramatic suna. Nu. Nu vreau sa sune asa. Doar m-am schimbat, nu-mi pare musai rau cat ma intreb mai de graba cand s-a intamplat si de ce.
Am fost la munte. In sfarsit am aflat ce inseamna sa faci nimic. Am putut sa definesc nimicul cu o stare de relaxare si liniste profunda. I-am atribuit sunetul greierilor din mijlocul zilei, luna plina din timpul noptii, vacuta ce pastea zilnic in fata mea, paraul care susura lin neincetat si tot ceea ce m-a dus in starea orgasmica de impacare. O sa raman recunoscatoare nimicului muntos si ei, fiintei capricioase care nu ma lasa sa ma plictisesc, ea cu toane si fetele ei care alunga monotonia si daca ai vrea s-o ai, iti multumesc si tie. M-am dedicat celor 5 zile si ele mi-au multumit reintregindu-ma.