Departe de mine

Ce ciudat se simte, ce frumos miroase. M-am trezit de dimineata si era primavara, totul parea sa se dezamorteasca sub privirile calde si senine ale cerului. S-au intamplat atatea lucruri... M-am schimbat, nu stiu cum am facut asta si nici nu prea conteaza. Pur si simplu intr-o dimineata m-am trezit alta eu, cu alte ganduri, cu alte perceptii, cu alt entuziasm, o eu ancorata in real. Atat de ancorata in real incat am senzatia ca fiecare secunda traita se pierde, exact ca lucrurile pe care le folosesti zilnic...cel mai clar exemplu ar fi un servetel. Te stergi de sudoare, pe maini, iti stergi nasul dupa care il arunci, nu mai exista, nu-ti mai tine mainile ocupate, nici macar atentia...Asa se intampla cu secunda mea. Ma bucur pentru mine, ma bucura faptul ca pot in sfarsit sa ma bucur de tot ceea ce se iveste, ca pot sa traiesc acum si doar acum. Nu reusesc nici macar sa-mi fac planuri pentru maine, mi se pare o pierdere de timp inutila, iar timpul e putin oricum.

Am evadat de curand printr-o plimbare in Bucuresti...ciudate sentimente. Desi e un oras atat de mare, de agitat si ingramadit mi se pare mort pana la lasarea soarelui... E absolut cenusie imaginea pe care mi-am format-o. Te deprima sa vezi cum sute de oameni urca tristi si mecanic in autobuze, sleiti de atata seriozitate indreptandu-se spre locurile de munca banuiesc. Sunt atat de plini de probleme incat nu ridica nici pret de-o secunda capul din asfaltul sufocant de rece... E perfect normal ca toti ceilalti sa isi vada de treaba lor si sa nu te analizeze din cap pana-n picioare, dar nu s-ar opri din mers nici daca ar ploua cu meteoriti. Prea reci pentru gustul meu, prea putin personificati, pur si simplu mecanisme unse la timp cu iluzii despre o lume mai buna si mai calda... Lasand la o parte imaginea absolut macabra pentru mine, mi-am revazut niste prieteni si mi-am facut altii noi nesperat de repede. Stiam ca nu am probleme de comunicare si integrare, dar eram atat de "fara chef" incat n-as fi iesit din casa si automat m-am gandit ca n-as fi o companie placuta, dar de dragul compromisului am facut-o si p-asta...si ma bucur ca am facut-o. Inca de cand am ajuns si pana cand am ajuns acasa am avut o problema in a realiza ca sunt chiar acolo, facand una si alta alaturi de oamenii pe care imi doream sa ii vad de mult timp. Poate prea mult in cazul altora. Ma intrebam un lucru, vi s-a intamplat vreodata sa simtiti acceptarea asa cum e ea definita? M-a socat gradul de tolerabilitate de care am dat dovada mai bine de 12 ore, m-a socat atat de tare inca mi-a ridicat inevitabila intrebare: "De ce?". Pur si simplu banuiesc, karma in cazul meu e o treaba dubioasa. M-am gandit ca poate pur si simplu am o datorie morala fata de acel om dintr-o alta viata si ca in asta nu exista resemnare, isterie si pareri despre ci doar acceptarea fiecarei suflari, fiecarui gand, fiecarei fraze mai mult sau mai putin logice, cu sens deplin sau fara nici o noima. Am sa-i multumesc, nu pentru ca exista sau pentru ca a fost la momentul potrivit unde trebuia ci doar pentru lectia de care am avut parte. Anumite lucruri se invata doar experimentand, citisem de nenumarate ori ca trebuie sa ii accepti pe cei din jurul tau ca atare pentru ca fiecare dintre noi este doar o suma de alegeri mai bune sau mai proaste. E evident ca oricat incerci ti-e imposibil cu o parte din ei sa-i accepti, asta se intampla de obicei cand acele persoane iti impartasesc idei citite pe net, te lovesc cu sfaturi vazute prin filme...e inevitabil sa nu iti doresti sa-i plesnesti. Traieste si apoi discutam, nu intotdeauna lucrurile sunt menite sa aibe un happy end. Si pana si acel happy end e relativ, depinde din punctul cui de vedere privesti. Lasand asta si pentru un alt post ajung la partea in care eu, cea care fugea de compromisuri ca de dracu`, am ajuns sa fac unul. Si intr-un mod ciudat, m-am simtit mai mult decat bine. A fost absolut relaxant, simteam cum se destinde fiecare celula, mai ca ar fi avut putin si se inghesuiau una in alta de fericire. Asa ca am lasat invataturile pentru cei care traiesc pentru si printre randuri si mi-am asumat responsabilitatea cuvantului "acum" si "vedem dupa". Nu ai ce sa vezi, acel dupa nu vine dupa 3.12446785980875 secunde, vine dupa o perioada de timp cand te gandesti sa tragi linie si sa vezi ce s-a intamplat cu tine in decurs de n luni x saptamani t zile u ore 3 minute 2 secunde si 1 milisecunda. Ar fi multe de spus, mereu sunt mai ales dupa o pauza de genul...

Traiti azi ca si cand maine nu exista, faceti din orice moment acum si nu candva. M-am plimbat cu secunda de mana, alergand haotic, cantand si clatindu-mi privirea. Nimic nu e mai frumos ca sentimentul clar ca traiesti, ca esti viu, ca respiri, ca stai sub un cer... Traieste acum, n-o lasa pe maine.