Jurnal de bord

No. 2 - Acum bis.

Ne place sa suferim. Suntem construiti dupa o schema complexa si un mecanism inca prea ciudat care ne ofera o tolerabilitate iesita din comun. Suntem apti sa induram chinuri mistuitoare, ba chiar ajung sa iti hraneasca dorinta de a trai. Suntem capabili sa degradam ceea ce presupune fiinta umana, doar pentru inca 5 minute de respiro. Poate suntem doar egoisti sau poate atunci cand suntem fata in fata cu moartea ii zambim in coltul sufletului pastrand un singur gand: Eu te-nving, nu e timpul inca. Multi esueaza lamentabil, altii sunt demni de statui, dar cine sa le ridice? Discutia asta este departe de a fi profunda, incerc in schimb sa nu ating ridicolul. In ciuda sensibilitatii noastre si a inclinarii pentru arta, muzica si frumos cand suntem in fata fericirii, fugim ca niste caini speriati. De ce? Pentru ca de cele mai multe ori se intampla doar prin filme si atunci urmeaza inevitabilul gand: E prea frumos ca sa fie adevarat. Nu mi se poate intampla mie. Ba se poate. Asta obisnuiam sa fac si eu, sa-mi rapesc singura dreptul de a zambi cu toata fiinta, sa radiez in fata mizeriei, in fata prostiilor cu care-mi incarcam gandurile(si asa prea multe). Stii cum? Am zambit. Am zambit chiar si atunci cand imi venea sa daram vreo cladire, chiar si atunci cand mi se umezeau ochii de ciuda. Si am facut ca un gram de fericire sa-mi revina din putere, din tolerabilitatea de care-ti ziceam si tie. Si merge. Ciudat sau nu, se simte.

Dimineata asta m-a prins sorbind dintr-o ceasca de capuccino cu multa spuma si doua pliculete de zahar brun. Nu mi-a lipsit nici tigara, nici conversatia revigoranta pe care am purtat-o cu mama. Da, eu, Gina, inca stau cu mama. Si ce? Ma face asta incapabila? Nu, poate doar putin mamoasa. Putin mai mult dependenta de discutii pline de sens si informatie. Dependenta mirosului de "acasa". Am sters praful, m-am imbracat, mi-am luat cartea, m-am incaltat si am plecat pe plaja. Azi nu e rost de privit pereti, azi trebuie sa fac ceva. Si-am sa fac.

Vineri, Aprilie 27