Miroase a sărbătoare şi agitaţie. Parcă e unicul moment când oraşul ăsta prinde viaţă iarna, toată lumea aleargă şi într-un mod ciudat sunt entuziasmaţi, cum spuneam...lucrurile se animă. Păcat că doar pentru o singură zi. Mă simţeam datoare să vorbesc despre anul care se pregăteşte să rămână în umbră. Sincer habar nu am ce să spun, cum să încep şi ce anume merită trecut sau nu într-o scurtă concluzie. Gândeam că trebuie să fie un post lung, altfel cum?!
Un an. Mai trece unul, au mai trecut atâţia...ce mare scofală? E cumva doar ziua aia în care realizezi că s-a dus şi atunci rămâi pentru puţin timp să te gândeşti...Ce-am facut în timpul ăsta? Oare am evoluat? Eu de la an la an am şi mai multe dileme pentru următorul. Nu ştiu când a trecut, nu mai sunt înzestrată cu noţiunea timpului de mult. De fapt acum că mă gândesc îmi lipsesc şi altele cum ar fi orientarea în spaţiu. Uite ce-am făcut anul ăsta...m-am pierdut in Careffour. Stupid sau nu, a durat jumătate de oră să găsesc ieşirea şi am ocolit în permanenţă uşa care trebuia. 1-0 pentru bărbaţii care afirmă non-stop că femeile stau prost la capitolul acesta, dar vă mulţumesc deopotrivă...înseamnă că sunt cu 30 de minute mai femeie decât restul. Revenind la 2012, cred că totuşi a reprezentat începutul multor lucruri deşi toată lumea aştepta acel final fantastic. Am legat prietenii speciale, m-am fraierit de una singură şi nu doar de-amorul artei şi nici pentru că aş încerca să demonstrez cuiva cât de masochistă pot fi...ci aşa de dragul experienţei, m-am plimbat mai mult decât în toţi ceilalţi ani chiar dacă şoselele m-au purtat fie spre Bucuresti, fie spre munte, m-au dus acolo unde trebuia. Am reuşit să experimentez senzaţia că sunt la locul potrivit în momentul potrivit. Dar la fel ca şi până acum tot ce-mi ramâne e o amintire frumoasă care uşor, uşor va deveni un contur vag lipsit de orice detaliu artistic. În general viaţa se transformă pe parcurs în albume foto, hârtii mototolite, mesaje, mail-uri şi orice alt lucru de genul ăsta, de care simţim obligaţia nebună să ne ţinem strânşi cu dinţii. Mă gândesc că dacă am trăi îndeajuns de intens fiecare moment al vieţii noastre, n-ar mai fi nevoie să ne îngropăm în hârtii, cuvinte, propoziţii si abonamente la internet.
În afară de experienţa în plus, mă simt la fel ca la 17 ani. Timpul trecut e bun trecut, bun lăsat să-si poarte doliul. Îl accept doar pe cel de-acum.
M-am hotărât să mă adun. E cel mai înţelept lucru de făcut. Într-un mod ciudat am ieşit la iveală pentru 2 zile. Ştiu care e problema. Acum am inţeles...trebuie să iubesc.
"Eroii noştrii s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul nu este timpul, ci atemporalitatea." Henry Miller, "Tropicul Cancerului".
Un comentariu:
LIKE pentru afirmatia de la sfarsit!! :*
Trimiteți un comentariu