Eşti parcă atât de aproape şi totuşi departe. Ceva e fundamental greşit in şosele...deşi pot apropia oameni, în cea mai mare parte a timpului se ocupă cu ţinutul lor la distanţă. Între mine şi tine s-a aşezat o şosea, abstract sau nu, n-aş vrea să permit iar asta. Cumva, ceva se repetă negreşit. Nu inţeleg de ce, nici nu vreau să înţeleg, pentru că probabil aş acorda meritele cui nu trebuie. Din nevoie sau dorintă m-am aşezat în acelaşi loc obscur, lipsit de împlinire, puţin pe lângă real şi grav idealist. O fi bine, o fi rău? O să înceapă vreodată sau o să se termine înainte de a începe? Ciudate emoţii şi gânduri. Aş avea atâtea lucruri de zis şi chiar şi aşa nu-mi găsesc sensul raţiunii în nici o propoziţie, fie ea scurtă sau lungă. Nu am cuvinte atât de sugestive sau am prea multe gânduri şi nici un punct de pornire. Lasă-mă să-ţi spun că într-un simplu cuvânt i-aş spune: haos. Nu cred că e prea mult spus dar nici îndeajuns, dar cumva e cel mai apropiat cuvânt de ceea ce gândesc, simt, cred. Nu mă destăinui, iţi comunic o stare de peste o şosea...şi încă una lungă. Şi dacă tot am revenit la un gri murdar şi încins iată:
Vreau să pot. Îmi cobor corpul lângă silueta pierdută printre alte zeci de umbre. Nu te confund, deşi am tendinţa de a mă rătăci în înţelesuri şi memorii. Nu e nimic aici. Într-o stare de alertă îmi găsesc uşurată răsuflarea şi pătrund în lumea pe care o căutam de mult, de prea mult. Alergând cu paşi mari mă simt pierdută in propria-mi dorinţă, în propria-mi desfătare. Cât de ciudat. Acum sunt aici, apoi voi fi acolo, înapoi aici...că doar călătorului îi stă bine cu drumul. Şi oare după ce n-o să mai alerg spre un iluzoriu o să ştiu că sunt acasă? Rasuflu uşurată. Nu ştiu răspunsul nici la întrebarea asta, nici la zecile ce-o preced.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu