sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Suicid la malul marii.



               Imperceptibil. O umbra in propriul tau destin. O naluca care nu cauta salvare, dar alearga haotic spre un punct luminos care sa-i explice de ce fuge, de ce se teme si incotro trebuie s-o apuce. O enigma in sensurile pierdute despre cum ar trebui sa fie, despre cum trebuie sa inteleaga, sa gandeasca, sa mearga, sa simta, sa respire. O urma de energie lasata intr-un corp care se loveste de tot ce-i iese in cale. Putin cat sa simta ca singurul lucru de care se loveste nu e un perete ori un colt de pat, ci propria-i mentalitate, mintea-i insasi. Cand facuse posibil asa ceva? Cum a reusit sa se starpeasca emotional atat de repede si cu atata usurinta de parca ar fi fost vorba de-un tantar si nu de-un suflet? Hotarare nebuneasca, dementa si inutila. De ce sa vrei sa te omori? Poate ca daca ea insasi se omora, atunci nimeni nu ar mai fi avut vreo putere asupra ei, poate ca devenind naluca a reusit sa mai traiasca. Despre moarte nu se stie mare lucru, doar filosofii, care mai de care. Doar experiente pline de emotia unui final eminent, povesti pentru oameni curiosi, pentru ea si pentru mine. Crezi ca te mai asteapta ceva dupa o moarte emotionala? Mai conteaza oare cate ploi, cate razboaie si cat sange ar mai curge? Nu. Nu. Devi o naluca satula de nimic. Te umplii pana la refuz cu un gol incomensurabil, incomprehensibil de mintea umana. Placerea se transforma in rutina, iar rutina, te omoara si ea. Cum poti sa intelegi cum se simte sa nu fii, daca nu mergi la pas cu nimicul? Cine te-ar ajuta sa apreciezi minunatul punct de lumina, in linistea caruia incepi sa te intelegi, daca nu tu? Tu. Eu. Fiecare. Am renascut. Dupa lungi si exasperante perioade de atletism mental. Dupa ce-am savurat intunericul, m-am intors in lumina. M-am intors la mine. Mi-am dat voie sa traiesc din nou. Asta e experienta care m-a salvat de mine. E intamplarea care m-a dus pe culmile cele mai inalte ale intelegerii, ale firescului si neobisnuitului deopotriva. Acum stiu si cred in importanta mea, in mine si puterile mele. Sunt unica persoana care se poate omori si se poate readuce la viata. 
   M-am sinucis emotional acum 3 ani. Acum traiesc. Asa cum nu am trait niciodata. 

luni, 19 octombrie 2015

Cafea, ceata si tigari.




                     Te vad atarnand de-o speranta ca maine ar putea sa te surprinda si totusi vad si cum te ofileste gandul ca nu te regasesti. Esti prins intre lumina si intuneric. Alergi ca o umbra printre firesc, te dezbraci doar in intuneric si nimeni n-ar putea banui ce sursa importanta de lumina esti pentru ca si tu iti refuzi asta. Te copleseste ceata rasfirata printre copaci, desigur, asta se intampla cand pui petic peste petic deasupra incertitudinilor crezand ca asa se vor transforma in siguranta. Razele soarelui sunt atat de departe, dar cat de tare iti infioara pielea cand o ating... Tu, straine, mai zambesti la gandul ca esti bun? „ Fear is not real”, iti mai aduci aminte de asta? Mai stii tu oare ce miros are dimineata si cum se joaca sexi aburii de cafea intr-o cana mare albastra? Poti sa simti cat de vie e o adiere de vant in parul scurt? Mai stii ca lacrimile sunt ceva firesc si natural? Tu inca vorbesti cu tine sau te-ai uitat in sutele de usi pe care le deschizi si uneori uiti sa le inchizi? Cand crezi ca incepi si cat dureaza pana termini? Toate se vor fi pierdut in sutele de secunde si minute risipite in eter. Cred ca totul se termina cand uiti ca mai intai incepem. Lucrurile par usoare sau grele in functie de perceptie, de ce sa crezi ca e greu doar pentru ca altii spun asta? De ce nu iti spui ca e usor indiferent de ce urmeaza, de ce nu te joci cu ce te inconjoara, de ce sa faci sa fie greu cand poti la fel de simplu sa faci sa fie usor? Mai greu nu inseamna mai bun. Mai rau nu inseamna mai exigent. Cuvintele si-au pierdut intelesul pentru multi oameni, dar daca iti place sa asculti si sa intelegi, de ce le interpretezi gresit ca toata lumea? Nu esti tu diferit, straine? Crezi ca diferit inseamna marginalizat? Nu. Tu nu poti fi decat ceea ce esti. Si atunci, te intreb eu, de ce te pierzi, de ce iti permiti sa te risipesti in lucruri imaginate de altii? Intr-un univers transformat de imaginatia mea, te invit sa bei o cafea cu mine in randurile ce urmeaza. Uite, aici e cana ta de cafea, aseaza-te confortabil si deschide-ti sufletul pentru cateva minute, care sper ca nu vor trece fara vre-un folos.

                E joi dimineata, trecut putin de 7. Printre genele pline de somn cald vad o ceata densa, s-a schimbat vremea. Ma dau jos din pat cu o pofta incomesurabila de cafea, nelipsita mea cana mare de cafea. Cana care o sa-l alunge pe Ene inapoi in imparatia sa pana mai pe seara. Imi place sa dorm. Imi place cafeaua. Suflet contradictoriu, dar il inteleg si ii fac pe plac. Dau drumul la muzica si-mi caut bezmetica pachetul de tigari. Deschid playlistul si pun o melodie la intamplare: Caro Emerald – I belong to you si incep sa ma gandesc cum apartin diminetii, canii de cafea si tigarii. Ce nebunie. M-am asezat in fotoliul meu mare si incapator, stau ghemuita ca sa pot tine strans momentul cu mine si cu grija il acopar cu o patura moale si pufoasa care ma face sa cred ca sunt copil inca, dar totusi fac lucruri de oameni mari. Imi place sentimentul copilariei. Imi place sa fiu matura. Vezi? Nu ma pot hotari. Nu pot sa suport gustul amar, dar cafeaua o beau fara zahar, sa fie cat mai amara. Cine sa mai stie? Eu. Ma inteleg. Ma plac. Imi place cum se vede gradina mea in dimineata asta, parca nu ar fi gradina mea si asta imi place si mai tare. Dulce sentiment de libertate in cunoastere. Cat de mult imi place sa ma surprinda viata si doamne cat de tare imi place ca n-am mai vazut vreodata peisajul asta. Poate ca e un fel de „one time only”, dar chiar si asa s-a intamplat o data si am sa pot sa port cu mine dimineata asta mult timp, fara ca cineva sa inteleaga cum de imi place dimineata cand mie imi place sa dorm pana la pranz. Ma gandesc la el. Mi-ar fi placut sa vada si el asta, sa simtim dimineata asta impreuna, s-o mirosim si sa stam imbratisati fara sa vorbim, doar sa simtim impreuna. Pun melodia de la capat, imi place. Oare si el simte lucruri atat de simple si le poarta in suflet cu el? Oare si el merge la pas cu frumusetea lucrurilor si a intamplarilor? Sau poate se risipeste in suparare. Ar fi trist sa nu vada dimineata asta. Atata pofta, atata dorinta... Sa-l invit in lumea mea? Dar va putea oare sa faca fata? Va putea el oare sa ierte? Va putea el sa se bucure chiar si de baltoaca asta urata, care i-a murdarit pantalonii? S-ar putea gandi cata bucurie se gaseste in lucrurile simple? Ar accepta spontanul in viata lui fara sa-l sperie? Ar accepta ca nu exista limite si totul doar se intampla? Oftez. Am o revelatie uitandu-ma in ceata asta, o placere de nedescris. Gradina e plina de mister si lumina. Intuneric si lumina printre aceeasi copaci. Si alb si negru. Sunt fericita. Trage aer in piept, simte cum intra, acum lasa-l sa iasa fir cu fir. Atinge-ti chipul. Exista? Desigur. E schimonosit de griji? Ochii tai par chinuiti de riduri in colturi? Zambesti sau plangi? Ia-ti secundele in buzunar si opreste-te la tine. Vezi cum esti. Lasa schimbarea sa te atinga. Accepta-ti fricile, nu exista nimic pe lumea asta ce nu poti realiza. Atunci?! De ce te temi atat de tare? Frica de nou? Noul te invata, te ia in brate si te poarta unde tu nu ai putea sa iti imaginezi. Lasa viata sa te ia de mana, iesi in aventura ta. Nu poti sa te simti sfarsit fara ca tu sa fi inceput. Iubeste-te. Iubeste-te cum te-am iubit eu. Iubeste-te cum m-ai iubit pe mine. Accepta-te asa cum ii accepti pe altii. Ia-te in brate si plangi pe umarul tau. Bea o cafea si ai curaj. Stiu ca ai sa zambesti. Stiu ca poti. Sterge lacrima calda si bucura-te ca ti-a udat obrazul, bucura-te ca existi si poti simti atatea. Iubeste. Simte. Ai incredere.