vineri, 25 iulie 2014

Fuga dupa normalitate.



Vreau sa stiu cand am ajuns o suma mai mult decat un intreg. As umple pagini intregi daca as stii cu ce. Mi-as pune pe tava bucati de suflet, daca as stii ca asta o sa schimbe ceva. Nu, nu vreau garantii, dar alerg dupa certitudini. Nu asta facem cu totii? Ne pierdem in acel val cu care ar trebui sa mergem, doar ca nici macar nu putem zari o urma de tarm. E doar un val, intr-o mare, o mare agitata, o mare de incertitudini, sperand ca la tarm vom stii. Asa plutesc si eu. In deriva. In deriva. Sunt pe-un val care nu stiu unde duce, si nu ca n-as stii sa traiesc momentul, dar imi place cu siguranta sa stiu ca daca ma angajez intr-o asemenea aventura, voi ajunge si la destinatie. Vreau sa stiu ca daca am sa lupt cu zmei pentru un print, am sa-l gasesc acolo si nu o sa fie doar ceva ce si-a dorit o parte din mine si a reusit s-o picteze dintr-o imaginatie neajutorata. Ce ciudat, cat de strain. Unde e liberul arbitru? Suntem toti parte al unui destin prestabilit in care deschizi usi, iar altii le inchid ca sa iti poti urma "acel" plan? Nu exista nici un plan? Pentru ce ne zbatem? Pentru 4 pereti, pentru o masa si 2 furculite? Asta e sensul vietii? Sa lupti pentru 2 furculite si-o canapea? Nu vreau sa accept superficialitatea asta. Nu vreau sa lupt pentru furculite, vreau sa lupt pentru mine, pentru tine, pentru noi. Sa razbat de dragul umanitatii, atat de pierdute si disperate, acea parte umana prinsa intre 2 conturi de Facebook, sechestrata intr-o lume imaginara, tehnologica, inutila. In locul de acum, florile nu au miros, desi arata spectaculos; copiii nu se mai joaca cu caini si cu pisici, pentru ca au purici, desi dintotdeauna au avut; aici rasare soarele de dimineata si toti cred ca li se cuvine lumina lui; merele au devenit la fel de frumoase ca-n basme si pentru asta sunt lipsite de gust, sunt prea tari si uscate, dar totusi superbe. In locul asta exista si oameni. Cei mai multi adorabili si placuti ochiului, dar sub un trup de invidiat nu e nimic, e un suflet secat, lipsit de esenta. Oare ar mai cumpara cineva apa plata, daca sticlele ar fi goale? Nu. Asa ma gandeam si eu, atunci de ce vindem oameni goi? De ce ne vindem esenta pentru 2 furculite? Stiu. Visatoarea nebuna, nematurizata, care crede in povesti si basme. Just. Asa e. Si am sa cred asta pana cand voi mai putea gandi, n-am sa devin corporatista si nici parte a unui sistem bolnav, care ma va face sa putrezesc pana ce ma voi resemna. Nu pot sa aleg resemnarea, cand am atatea la picioare. Noi nu mai vorbim intre noi, nu stim sa ne mai exprimam, nu putem sa discutam fara sa tipam si sa ne enervam. Nu e normal. Suntem fiinte umane, dotate cu ratiune si darul vorbirii, totusi alegem sa bagam carti in semineu si sa ne delectam pe tableta, spionand viata altora, la fel de nefericiti, dar totusi populari prin oras, prin tara. Si mie mi-ar placea sa stiu secretele lumii, dar aici nu intra viata nici unei persoane publice, nici un can-can ieftin, nici macar stirile de la ora 5, pe care le refuz cu toata fiinta mea, nu pentru ca fug de realitate, pentru ca vand violenta, pentru ca multi copii cu alte tare ar putea sa creada ca asa e normal, pentru ca platesc abonamentul de tv, asta inseamna ca platesc sa ma imbuib cu violenta. Nu, multumesc. Asa realizez ca ai mei cheltuie niste bani lunar, inutil. Intelegi ce spun? Nu e normal. Stiu. Nu intelegem toti acelasi lucru prin cuvantul "normal", inteleg perfect asta. Stiu si ca nu pot schimba lumea. Cine sunt eu sa fac asta? Poate ca nimeni, dar am sa dau tot ce pot. Am sa incerc atat cat am sa traiesc; dar n-am sa schimb lumea. Am sa-mi creez propria lume, doar cu oamenii pe care ii vreau langa mine, oameni capabili sa vada mai departe de hainele mele, mai departe de tampeniile pe care unii cred ca le-as debita. Am sa-mi rezerv acest drept. Macar atat pot sa fac pentru acum. Mai incolo...

Nebunie. Partea a III a.

Nu stiu. Nici ce imi place, nici ce vreau, nici incotro ma duc. M-am lasat purtata de tristete prin parc, taraind dupa mine o geanta plina cu tampenii, pe care o atarnasem de umarul drept, si o carte in mana stanga: "Padurea norvegiana" al lui Murakami. Pe drum imi veneau in cap fel de fel de idei. Ma gandeam ca orice ar iesi din capusorul meu fara prea mult par pe el, va polua fonic. Scarboase ganduri si dorinte mai trec pe acolo in ultima vreme... Imi tot imaginez cum toate vorbele de rahat adunate de atata timp sunt depozitate in pungi inchise cu etichete. Cum intr-o dimineata imi iau ghiozdanul si-l umplu pana la refuz cu vorbele acelea grele, inchise si etichetate, cum fiecare persoana isi va primi inzecit punga, direct peste ochi. Cum eu, golindu-mi intr-un sfarsit ghiozdanul am sa zambesc, iar restul se vor gandi: "De ce eu?". Desigur. Nu-mi pasa nici macar ca rahatul ala cu roata se intoarce, nu ma intereseaza nici vorba: "karma is a bitch"... Las-o sa fie. Nu doar karma e curva. Si oameni sunt la fel, dar asta nu inseamna ca oameni sunt karma sau ca toate curvele sunt oameni si karma. In fine, consecintele sunt ireal de neimportante in toate planurile mele. Am tot zis ca fiecare primeste ce merita si cineva (de acolo sus sau de acolo jos, nu conteaza) se ocupa ca toata treaba asta sa fie in echilibru. Si nu e problema ca m-am plictisit sa astept sa le vina randul altora, dar parca in tot jocul asta eu nu ma apar. Toti au armuri, curate, stralucitoare, iar eu pe post de scut am o cutie de conserve jegoasa, in care altii scrumeaza si-si arunca mucurile aprinse. De ce? Pentru ca le-am permis sa rada de scutul meu, pentru ca nu i-am plesnit peste ochi si nu le-am tras suturi in cur atunci cand trebuia. Pentru ca mereu am amanat cu gandul ca se intoarce roata. Right. De maine o intorc eu, iar cand o sa se intoarca la mine, am s-o intorc iar. Da. Sunt optimista si increzatoare ca de maine toata lumea va plange, iar eu am sa rad.

Nebunie. Partea a II a.

O livada putreda. Mirosul de mucegai iti raneste orice simt ramas in viata, pentru ca aici viata a-ncetat. De aici a pornit razboiul mentalitatilor. Cenusiu albastru-verzui se urca pe tine si incearca sa te faca una cu locul. Sterge-te sau vei putrezi in vechile concepte, in aceleasi principii perpetuate prost. Fugi catre o experienta care te salveaza de-un mort a carui osanda n-a facut nici o diferenta.

Nebunie. Partea I.

Stii momentele acelea de liniste in care vorbesti cu vocea mica de pe umarul tau? Noptile alea lungi in care formulezi fraze alambicate despre viata, cand dupa lungi incercari ceva suna bine si adormi? Diminetile cand te trezesti si te framanti ca nu poti sa-ti aduci aminte ideea aia geniala? Cat de ciudat a trecut si azi.
Imi place atat de tare cand se aude muzica din spatele meu, e ca si cand imi canta in minte, ca in momentele alea minunate din filme cand incepe o piesa misto si apare Brad Pitt sau altul ca el si ori salveaza situatia, ori se alege cu tipa misto. Ce n-as vrea sa mi se intample si mie...dar nu asa. Mai de graba:

Peretele meu devine invizibil cu cat ma uit la el.
Poate s-o intimida sau mintea mea chiar reuseste sa-l dezbrace lasandu-l nud. 
Un nud cu femei cu sani de portocala si par de flori alb rozalii.
Clipesc si totul se invarte.
Din portocale se scurge suc de femeie juna,
atat de pur si de firesc.
Se coboara.






Fredonam intr-o disperare, imi ragusisera gandurile in asa hal incat am inceput sa tusesc si sa expectorez cate-un diez sau bemol.