Întotdeauna m-am bucurat de oameni sau mă bucura ideea că-i pot cunoaşte, că pot ajunge la sufletul lor şi-mi pot face liniştită numărul de magie. Mai mult decât atât, vedeam in asta o necesitate, a cărei pofta o satisfaceam chiar eu. Aşa incepeam cele mai multe zile...ca o mică aventură:eu, căutatorul de comori şi restul cu sau fără comoara la care râvnea însăşi cunoaşterea. O stare care a ajuns să dea dependenţă, devenind nocivă gândului din urmă.
Mereu am crezut că-mi sunt necesare nimicurile pe care alţii le ignoră, discuţiile fără sens pe care mulţi dintre noi le practicăm, apoi am înţeles ca atâta vorbăraie goală îmi pot oferi şi eu, oricând şi la orice oră din zi sau noapte. Credeam că-mi sunt necesare gesturile copilăreşti cât şi discuţiile de acest fel, ca să-mi aduc aminte că suntem diferiţi, că ne maturizăm diferit şi că trebuie să încerc să fiu cea înţeleaptă doar pentru că mi-am dat seama mai devreme decât ceilalţi de cele mai sus menţionate...atunci încă nu ştiam multe. Nici acum nu ştiu.
Nu mi-am imaginat vreo clipă că va veni o zi in care nu voi mai ştii nimic şi că tot ceea ce ştiam nu vor fi decât nişte şabloane pentru oameni obişnuiţi, că o singură persoană mă va face să pun iar pe hârtie gând cu gând pentru crearea unui nou şablon, unul făcut la comandă. Un singur şablon pentru un singur om. Şi eu şi tu ştim că toate încep cu :" De ce?" şi chiar aşa...de ce? Cum de s-a întâmplat ca el să nu încapă în nici o descriere? De ce nu-i pot anticipa gândul, mişcările şi cum de atitudinea lui pare mereu rece? E ca şi când, dincolo de un chip plăcut şi o pereche de ochi calzi nu gaseşti decât vid, in care te sufoci. Încerci din răsputeri să ajungi la geam, ştii că-i pe-un perete în întuneric, dar nu ajungi niciodată la el pentru că n-ai habar dacă doar ce-ai intrat sau dacă cei 2-3 paşi pe care ai impresia ca i-ai facut te-au mai apropiat de el. Şi-ţi zâmbeşte. Dar habar n-ai ce se ascunde in spatele zâmbetului, iţi dă atenţie, dar de ce o face? Pare interesat de discuţie şi nu te întrerupe, oare o fi atât de politicos? Se joacă cu tine... îi lipseşte copilul din el sau aşa iţi zice mai multe? Apoi tace uitându-se în gol, ar vrea să facă şi altceva,dar îi e teamă sau işi ţine în frâu gândurile pentru a rămâne in singuranţă? De cine se ascunde de fapt? De mine sau de el? Îi e oare teamă că va fi rănit datorită felului său mai dedicat sau pur şi simplu aşa e el? Poate că nimic din toate astea...Sunt atât de multe încât nu ştii asupra cărora să te opreşti. E o comoară îngropată adânc şi sunt sigură că nu-i lipseşte şi lacătul.
Visul oricărui căutător de comori.
