marți, 11 octombrie 2011

Stari la frontiera


Se aude muzica, parca sunetul e peste tot, dar mai strident din fata. Mi-e frig si frica. As vrea de multe ori sa fiu magicianul care repara tot si are solutii si pentru el, nu doar pentru altii. Am experimentat intr-un timp foarte scurt senzatii noi sufletului meu, nu inteleg niciodata de ce ma simt datoare sa mi le explic. Sau de ce fiecare senzatie trebuie asociata cu copilaria, cu toate ca apar senzatii noi ACUM, mai tarziu cand ma voi intalni cu aceeasi senzatie, voi retrai prima zi cand am simtit-o. Poate ca asta ma face defecta, dar in acelas timp umana. Habar nu am daca altii se gandesc la asta vreodata sau macar o data. Mirosul de frunze uscate si ploaia ma vor face mereu sa ma simt intreaga si capabila, dar in acelas timp privesc cu melancolie starea de-afara. Trilul pasarilor in toamna rece mi-aduce aminte de fericirea copilariei, de senzatia ca ma asteapta o noua zi plina de provocari si poate prea interesanta pentru ceea ce iti ofera cu adevarat. Septembrie o sa ramana mereu o luna amara, luna de tranzitie prin care voi trece doar de nevoie, luna care ma duce mereu la Albastru Viu de Octombrie. Ne depasim trecutul si il acceptam ca parte din noi refuzand sa traim in el, dar fara sa ne dam seama retraim aceeasi zi. Captivi ai timpului uitam sa traim din temeri prostesti, intrebandu-ne dupa putin timp: "Cand a trecut 1 an?". Orbiti de lucruri inutile avem senzatia ca traim mult, cand de fapt nimeni nu vede ca dimineata zilei de luni seamana teribil cu cea a zilei de marti, cum soarele apune in acelas loc si luna e mereu pe cer. Poate nu pe cerul tau, dar pe-un cer e mereu. Ati obosit? Trezirea, acum e si buna dimineata si e si noapte buna.

duminică, 18 septembrie 2011

E septembrie tarziu



Tremur clandestin poposeşte în palmele mele.
Gânduri fără destinaţie se opresc să-şi tragă duhul
nicăieri altundeva decât în fiinţa mea.
Idei absurde ocolesc în neştire ideea de a fi.
Schiţe ale viitorului se-ntind pe pereţi,
imitând haotic umbra unui temător.
Secundele se-nvârtesc în hora Nebunului de-Albastru,
se ţin strâns şi ameţesc ireversibil.
Acum îmi creşte pulsul, abea acum.
Paşesc pe-un pământ necunoscut tălpilor mele
şi-mi las amprenta caldă pe-un rece aburind.
M-am identificat în faţa Lui, am rămas aceeaşi
nici mai mult nici mai puţin. Permisul pentru
călătoria de iniţiere luase sfârşit la ultimul
"tic" in şoaptă.
Deţin o instalaţie sofisticată, a care-i schiţă
şi mod de utilizare s-au făcut uitate în ignoranţă.
Am legat de Oxigen fericire şi extaz, şi n-am făcut
decât să elimin acelaş lucru în cantităţi infime
pentru necunoscători.

Perdele albe cad grele de-a lungul pereţilor.
E rece tot. Mecanisme purtate de val de-a lungul
trotuarelor se-mpiedică de zâmbetele pure.
Oraşul e tot Albastru. Deşi in albăstrimea lui,
unii încă îl văd tot cenuşiu-închis.
Garduri îngheţate de spaimă încă mai găsesc puterea
de-a se mira alături de mine. Păşesc pentru a mia oară
deşi se simte ca întâia dată. Inspir suflul nopţii şi
mă las întregită de mine.

E septembrie târziu.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Oricand, oriunde si oricum


Oricând, oriunde şi oricum.
Nu contează dacă ţii
sau nu de mână
secundarul. Lipseşti.
M-am documentat şi
am citit mult despre
lipsa ta. E hilar.
Nu figurezi pe harta
nimănui, nici măcar
în trecere. Nu exişti.
Şi totuşi dormi în gândul meu,
în gândul ei, paradoxal
ajungi să fii peste tot. Unde?
Printre degete mi se
răsfiră amintiri despre "odată";
despre "Tu" stând în poartă.
Cum?
M-am trezit la tine acas',
într-un vid nebun şi rece
ce m-aleargă printre pagini;
rânduri seci. Când?
Oricând, oriunde şi oricum.

joi, 8 septembrie 2011

Scrisoare de dragoste

Iau in palma pulsul amintirilor petrecute alaturi de tine si mi se pare c-a trecut o vesnicie in care nu au existat pe acest pamant pustiit de sentimente decat doi oameni, decat doua inimi intr-un singur ritm ce m-a amagit ametitor asemeni unei cupe de sampanie bauta pe rasuflate.

As vrea sa iei cunostinta de toate sentimentele mele pe care le genereaza aceasta masinarie complicata careia oamenii ii spun inima, dar din imaginatie ma urmaresc ochii tai ca doua panselute umede de roua diminetii. Sunt tot aici.

luni, 22 august 2011

In prag...


Unii oameni chiar spun lucruri inteligente in timp ce eu aleg sa scriu tampenii. Sa plictisesc o intreaga gloata de oameni comozi cu invocari absurde ale trecutului, incercand sa arat ce? Citeam printre randurile altora, crezand ca toti facem asta...nici nu stiu cum de mi-am permis sa fiu atat de naiva. Oamenii n-au nevoie de cuvinte dulci cand se simt suparati ci au nevoie de mai multa mizerie, eventual o mizerie care sa-i vizeze..asa se simt unii umani si indreptatiti sa judece. Si ce e judecata? Exista o linie trasata la mijlocul judecatii, o linie care sa marcheze inceputul si sfarsitul unei judecati corecte? E amuzant ca multi dintre voi nici nu intelegeti multele cuvinte cu care aruncati de dragul unei conversatii, multi dintre voi nici nu stiti de ce va certati, dar o faceti... depaseste de mult instinctul primar de aparare. Va simtiti orgoliul ranit la orice pas incat sa ma scuzati, dar sunteti morti. Nu e nimic viu in razbunare, pumni si cuvinte goale. Strazile sunt mai goale ca niciodata, nu ca n-ar fi oameni pe ele...sunt. Oameni a caror privire nu atinge nimic si n-ar putea sa infloreasca nimic niciodata, corpuri care se misca robotic din necesitate. Forme haotice care se simt maturizate peste noapte si nu-si permit sa traiasca pentru ca au depasit varsta necesara. Suflete prizoniere intr-o minte atat de inghetata incat iti provoaca panica. Atat de orbi incat se zbat intr-un cub cu o singura iesire, dar nu pasesc de teama unei capcane si vai cat se chinuie. Si te-ntreb, aflat acolo, ce ai de castigat si ce pierzi? La ce-ti ajuta orgoliul de care te agati secunda de secunda? Pe cine sa te razbuni decat pe tine ca ti-ai permis sa ajungi asa?! Inutile incercari cand singurul loc plin de viata e parcul de langa mare, dar plimbandu-ma prin Albastrul meu stiu. Stiu de ce. Stiu cum e sa te simti mai bogat fara sa ai nimic, stiu cum sa iert de dinainte sa mi sa ceara asta, stiu sa privesc si cerul de parca ar fii ultima data, stiu sa respir. Stiu.

O alta noapte la brat cu Eternul Albastru.

vineri, 22 iulie 2011

Horoscop Zilnic

Horoscop zilnic oferit de eastrolog.ro


Am sa astept

Si-am sa astept. Am sa astept sa ancoreze la mal dorul. Am sa fiu prin cine stie ce port chinuindu-ma sa te strig, vreau sa fiu sigura ca ma auzi. As vrea de multe ori sa poti sa-mi citesti gandurile, atunci toata agitatia si toate actele vor parea perfect tetrale si atunci ai stii si tu ca nu te mistui de unul singur. Ti-as impartasi fiecare gand, fiecare emotie, tot...mai putin amintirile, pe alea le ai deja. Voi dori sa devin colectionara in timp, dar nu de lucruri inutile...ci de aminitiri, ganduri, emotii, mirosuri, senzatii. Mi-e teama ca voi vrea sa te tin cu totul printre pagini, alaturi de randuri filosofice la masa cu cei mari. Ma gandesc de multe ori la frica, ca nu stiu ce ar putea fi pentru altii, ca pentru mine a ajuns sa-mi fie ruda, parca e parte integrata in mine, parca tot ceea ce fac e sa invat sa traiesc cu ea si ea prin mine. Nici nu ma mai deranjeaza asa tare, decat atunci cand imi vorbeste din somn.. Si parca as vrea 2 minute sa-mi eliberezi gandul de tine, dar nu mai mult. Mi-e dor sa stau langa tine, mi-e dor sa rad cu tine, mi-e dor de glumele si ironiile tale cum nici nu-ti imaginezi. Mi-e dor de tine, mi-e dor de mine, mi-e dor de noi in serile racoroase. Timpul nu conteaza, nu-l cumpar...il petrec..acasa sau in departari, pe uscat sau pe mari reci, intr-o zi sau in nopti senine de vara, cu...

Si-am sa astept, fie si pentru o clipa. Am sa astept, am sa te astept. Am sa fiu la mal tinand in mana visele de demult, am sa zambesc si-am sa plang in acelasi timp.

marți, 19 iulie 2011

Drog sau traire?

Silent Strike & Lucian Ban & Alex Harding - Without Warning by Silent Strike

Droguri. Tutun, cofeina, alcool, marijuana, cocaina, heroina, LSD si multe altele. Atat stiu toti, ca drogurile sunt substante toxice care provoaca dependenta, dar toate au acest efect cand sunt consumate excesiv si frecvent. Dar dragostea, pasiunea, suferinta...ce sunt? Ne rezumam la faptul ca sunt considerate trairi, ca se intampla zilnic cuiva si ca de voie de nevoie le acceptam? Drogurile enumerate mai sus reprezinta o dependenta de tip fizic, dragostea in schimb este o dependenta de ordin sufletesc, o dependenta capabila sa sacrifice orice, oricand, o necesitate care nu te mutileaza, dar te poate sfasia de durere. Pasiunea naste din dragoste si se manifesta cald, linistitor sau aprins, dar si pasiunea face victime. Suferinta...suferinta este reactia obtinuta in urma nepotrivirii celor doua si doare de cele mai multe ori...atat de tare incat mereu ai senzatia ca n-ai mai putea inca o data. La a doua ocazie realizezi ca esti puternic, ca nimic nu va fi atat de greu.

Pai si daca toxicomanii renunta pur si simplu la acest stil de viata, la dragoste cum renunti? Simplu. Nu renunti niciodata, e mai puternic decat orice drog si nu, nu are leac. Suferinta este insasi sevrajul unei iubiri impatimite, reprezinta insasi definitia durerii. Simti cum brusc toata starea de euforie este absorbita de realitate, cum pe tine pun stapanire cele mai grele ganduri, amintiri, mirosuri, vorbe, fiind menite sa joace o hora in care tu nu poti tine pasul.

Iubesc dragostea, ador sa iubesc si stiu ca in spatele entuziasmului meu sta mereu ascunsa o portie de drama, dar e drama mea, suferinta mea nu e decat un final pentru fiecare tip de iubire, caci doar un nebun poate sa creada ca iubim la fel. Imi iubesc si suferintele pentru ca sunt ale mele si fara ele as fi goala. Lipsa ei ma innebuneste, ma face sa actionez necugetat.

E iar dimineata, dar una din cele fara gramul meu de dragoste.

**Iubind pur si dezinteresat poti atinge orice culme de neatins, iubiti viata, iubiti-va partenerul/a, iubiti tot si acel tot se va asterne la picioarele voastre, fara sa intepe, fara sa incarce plamanii si fara sa distruga ceva ce a fost menit sa dainuie prin frumusetea iubirii.** Ida Abel

sâmbătă, 16 iulie 2011

A mai trecut un an.

Silent Strike - Asian Paper Circus by Silent Strike


Să mă-ntrebe cineva dacă îmi aduc aminte cum...Parcă ieri era 1 octombrie şi eram entuziasmată, dar in acelaşi timp pierdută printre sutele de oameni care începeau un nou an de facultate. Plecasem la drum cu atâtea gânduri şi vise încât nu-mi venea să cred că am ajuns acolo..eu care mai ieri eram doar un copil şi doar sperasem că într-o buna zi voi fi studentă. Auzisem că nimic nu se compară cu liceul, dar o mică parte din mine încă era de parere că toată lumea se înşeală că şi anii de studenţie pot fi la fel de frumoşi. Încă nu ştiam că trebuie să tratez conştiincios maturizarea mea inevitabilă. Nu-mi aduc aminte decât că am muncit din greu să scot la socoteală anii în care am copilărit şi tot nu mă pot dezobişnui, face parte din mine. Mai de grabă aş modela 100 de oameni decât să las la o parte asta. Şi-mi aduc aminte şi de momentele când totul parea tragic şi fară nici o rezolvare, zilele când ajungeam să-mi doresc doar o baie şi un pat cald care să-mi ţina oboseala. Aceleaşi zile in care adormeam in cadă şi nimeni nu se interesa dacă mai pot, dar am putut.

Zile grele de iarna începeau in zori la ora 6 si jumătate şi nu era de nesuportat gândul ca o să mai stai o zi prin facultate ci doar drumul până acolo. Chiar şi atunci aveam lângă mine aceeaşi imagine drăguţă despre oameni, că poate sunt doar frustraţi, obosiţi şi plictisiţi şi pe parcurs vor fi aşa cum am crezut eu. Şi-a trecut.

Un an plin de împliniri, drame, poveşti, întâmplări. Primul an din viaţa când familia mea era mai mult o ocazie şi nu un obicei ca până atunci. 7 luni in aşteptarea unei conversaţii şi neputinţa care tot amâna momentul. Emoţii şi gânduri calde pentru un necunoscut, care nici măcar nu mă observase, poate că eram mult mai subtilă decât mă ştiam eu. Încercări pline de "sudoare" de a socializa cu toată lumea, care nu doar că era incredibil de închisă, dar nici măcar nu era dornică să facă aceeaşi paşi pe care-i urmam eu. Acum realizam mai mult că niciodată că suntem atât de diferiţi deşi avem atât de multe în comun. Căutam pe cineva care să-mi împărtăşească pasiunea, cineva cu care să poti să discuţi şi altceva decât facultate şi frustrările pe care le aduce cu sine, dar...
Apoi au urmat o serie de cursuri, unele mai interesante, altele mai puţin, dar făceam altceva. Era momentul în care simţeam că evadez, că oamenii pot fi şi draguţi şi chiar vor să te inveţe câte puţin din ceea ce ştiu ei. Uşor uşor se contura imaginea pe care mi-o creionasem la început, ba mai mult începea să fie aproape la fel de colorată ca cea iniţială. Încă simt nevoia să fac parte din acei oameni care iubesc ceea ce fac şi inspiră dragoste la rândul lor.
S-au inteţit simturile. Vedeam mai bine toate şabloanele, chiar dacă erau diferite de la zi la zi, am cunoscut invidia si ura in toată splendoarea lor şi deşi nu-mi erau străine, m-au uimit. De fapt nici nu ştiu dacă senzaţiile receptate din partea celorlalţi erau de vină sau supradozele de răutate. Nici nu-mi imaginam că un om atât de frumos, poate fi atât de urât şi străin de ceea ce înseamnă viaţă. Aveam impresia că fiecare vine dintr-o altă lume, la întâlnirea inevitabilă cu realitatea, doar că nimeni nu se putea adapta.
Şi acum mă încearcă un zambet în colţul gurii când mă gândesc că din a doua săptămână de facultate eu deja îmi doream vacanţa de vară, timpul acela nelimitat în care eram liberă să fac tot ce-mi doreşte sufletul. Şi a venit vara...incredibile emoţii. M-am apucat să citesc, bun drog... Mi-era dor. Sunt momentele de fericire, locuri exotice de bătut la pas prin imaginaţie, oameni inteligenţi şi dornici de discuţii interminabile şi fără un scop bine determinat. Urmează amalgamul :
În sus, poate la dreapta şi uşor înainte, acolo ai să găseşti ceea ce imaginarul îţi datorează de ceva timp. Fără să întrebi sau să ceri voie, te apropii si şopteşti : "Acum?". Desigur există şi impedimente care vor transforma dorinţa în obsesie, dar nu ţine nimeni cont. Poţi să te aşezi liniştit pe prima bancă, lângă flori sau apă şi să alegi un traseu. Într-o cutie de creioane colorate ai să gaseşti răspunsul la întrebarea : "Mai e?". Poţi să stai într-un hamac în timp ce citeşti "În cautarea sensului pierdut" şi nimeni să nu te deranjeze. Mai există bineînţeles şi posibilitatea de a sta sub ploaie şi să nu pleci până când 3 curcubee răsar de nicăieri şi se termină exact în partea opusă. Nu va contabiliza nimeni câte minute ai aşteptat, ba mai mult primeşti bonusuri pentru ele. Alte minute preţioase ce aduc sufletului pace. N-ar ştii nimeni cum să catalogheze zâmbetul de pe chipul tău, pentru ca nu e nimeni dornic să-ţi răpească fericirea. Şi când toate astea ajung să pară o rutină incredibilă, înseamnă că te-ai regăsit, iar atunci vei rezona cu gândul dintâi. Vacanţă plăcută !

duminică, 26 iunie 2011

Se-ntâmplă, dar nu întâmplător...


Întotdeauna m-am bucurat de oameni sau mă bucura ideea că-i pot cunoaşte, că pot ajunge la sufletul lor şi-mi pot face liniştită numărul de magie. Mai mult decât atât, vedeam in asta o necesitate, a cărei pofta o satisfaceam chiar eu. Aşa incepeam cele mai multe zile...ca o mică aventură:eu, căutatorul de comori şi restul cu sau fără comoara la care râvnea însăşi cunoaşterea. O stare care a ajuns să dea dependenţă, devenind nocivă gândului din urmă.

Mereu am crezut că-mi sunt necesare nimicurile pe care alţii le ignoră, discuţiile fără sens pe care mulţi dintre noi le practicăm, apoi am înţeles ca atâta vorbăraie goală îmi pot oferi şi eu, oricând şi la orice oră din zi sau noapte. Credeam că-mi sunt necesare gesturile copilăreşti cât şi discuţiile de acest fel, ca să-mi aduc aminte că suntem diferiţi, că ne maturizăm diferit şi că trebuie să încerc să fiu cea înţeleaptă doar pentru că mi-am dat seama mai devreme decât ceilalţi de cele mai sus menţionate...atunci încă nu ştiam multe. Nici acum nu ştiu.

Nu mi-am imaginat vreo clipă că va veni o zi in care nu voi mai ştii nimic şi că tot ceea ce ştiam nu vor fi decât nişte şabloane pentru oameni obişnuiţi, că o singură persoană mă va face să pun iar pe hârtie gând cu gând pentru crearea unui nou şablon, unul făcut la comandă. Un singur şablon pentru un singur om. Şi eu şi tu ştim că toate încep cu :" De ce?" şi chiar aşa...de ce? Cum de s-a întâmplat ca el să nu încapă în nici o descriere? De ce nu-i pot anticipa gândul, mişcările şi cum de atitudinea lui pare mereu rece? E ca şi când, dincolo de un chip plăcut şi o pereche de ochi calzi nu gaseşti decât vid, in care te sufoci. Încerci din răsputeri să ajungi la geam, ştii că-i pe-un perete în întuneric, dar nu ajungi niciodată la el pentru că n-ai habar dacă doar ce-ai intrat sau dacă cei 2-3 paşi pe care ai impresia ca i-ai facut te-au mai apropiat de el. Şi-ţi zâmbeşte. Dar habar n-ai ce se ascunde in spatele zâmbetului, iţi dă atenţie, dar de ce o face? Pare interesat de discuţie şi nu te întrerupe, oare o fi atât de politicos? Se joacă cu tine... îi lipseşte copilul din el sau aşa iţi zice mai multe? Apoi tace uitându-se în gol, ar vrea să facă şi altceva,dar îi e teamă sau işi ţine în frâu gândurile pentru a rămâne in singuranţă? De cine se ascunde de fapt? De mine sau de el? Îi e oare teamă că va fi rănit datorită felului său mai dedicat sau pur şi simplu aşa e el? Poate că nimic din toate astea...Sunt atât de multe încât nu ştii asupra cărora să te opreşti. E o comoară îngropată adânc şi sunt sigură că nu-i lipseşte şi lacătul.

Visul oricărui căutător de comori.

miercuri, 15 iunie 2011

De ce?


Curg ganduri unul dupa altul, se prind de mana in dansul visarii...si obosesc. Cer sa ajunga undeva unde linistea pare zgomotoasa, acolo unde ploia doar renaste si nu murdareste. Acolo vroiam si eu sa merg. Intr-un loc unde soarele sa-si plimbe linistit razele jucause pe chipul meu, intr-un loc unde ploaia ma face sa simt ca sunt curata, ca sunt din nou eu, cea pe care o stiu de mult. Eu care radeam zgomotos, aceeasi eu care-mi pedepseam nelinistile si reveneam la cerul senin zambind. Adorm...
Ajung intr-o camera pe care n-am mai vazut-o si desi e intunecata imi da senzatia de-acasa. Stau in usa, oarecum stinghera mi-e teama sa nu deranjez pe cineva...pe peretele din fata arde focul in semineu. Ce miros de lemn de brad. Nu-i pot rezista, pasesc usor in camera. Ma uit dupa cineva, nici nu stiu cine ar putea fi aici, nu se aud decat lemnele trosnind. Ah...
- Te-asteptam, azi ai ajuns mai tarziu, vreau sa cred ca s-a intamplat asta doar pentru ca a intervenit ceva...
- Ah, tu! ( Neasteptat, imi tremura mainile iar ochii imi aluneca in podeaua veche) Acum unde suntem? Unde m-ai chemat?
- Nu-ti place? ( Se simtea un ton dezamagit in vocea lui)
- Ba desigur ca-mi place. Doar ca acum mi se pare mai intim ca niciodata.
- In seara asta as dori sa-ti vad si chipul, nu esti curioasa cu cine vorbesti?
- Mor de curiozitate, dar in acelas timp savurez suspansul... N-as vrea sa...
- Ti-e teama. Nu suspansul il savurezi, ci iti legi fricile. Crezi ca te vei indragosti? Ca n-ai sa te mai poti intoarce? Ca o data cu chipul meu va veni si finalul? Spune-mi, de ce te temi?
- De mine. De clipa imediat urmatoare, de toata zarva gandurilor mele. Nu grabi nimic..
- Si care crezi ca este scopul meu? Sa te judec? Nu-ti masor gandurile, nu ma scald in timiditatea ta, nu fug de nebunia ta, eu doar...eu doar ma bucur de toate astea.
- Nu stiu...nu stiu nimic. Eu inca cred ca visez si te visez seara de seara doar pentru ca aici gasesc refugiul perfect. Iti vorbesc in vis pentru ca tu ma intelegi mereu, nici nu stiu daca esti rodul imaginatiei mele sau chiar existi si eu vin la tine mereu. Nimic nu stiu...
- Incerci macar sa te apropii? Vreau doar sa te simt mai aproape de sufletul meu, nu te ating...
- Promiti?
Nu a zis nimic, dar l-am simtit raspunzandu-mi clar si raspicat. Daca...
- E o intreaga simfonie de mirosuri, nici nu stii cat de bine ma simt cand esti aici. As vrea sa-mi strang "umbra" in brate, s-o sufoc cu dorul meu.
- Stii...cand sunt aici, ma simt fericita. Simt ca orice s-ar intampla ar fi la fel de bine, dar paradoxal ori de cate ori ajung aici mi-e teama c-am sa ma trezesc. Tu...Tu unde esti in realitate? De ce nu esti langa mine? Existi? Iti aduci aminte de mine vreodata?
- Cate intrebari... Sunt in realitate, nu-ti pot spune unde, oricum nu m-ai recunoaste, nu-mi stii chipul, n-ai stii unde sa te uiti. Sunt langa tine seara de seara si da, port parfumul tau cu mine, cum as putea sa uit frenezia care ma cuprinde cand te apropii?
- Stii de ce nu vreau sa-ti vad chipul?
- De ce? Crezi ca n-o sa-ti plac?
- Shhh. Nu vreau pentru ca m-as trezi zilnic cu gandul ca trebuie sa te zaresc in vreo multime, ca ma vei inghionti din greseala in autobuz, ca te voi vedea venind de nicaieri, ca ori de cate ori voi vedea un chip asemanator tie voi fi plina de emotia rederii, iar tu nu vei fi in spatele nici unui chip. As putea sa te gasesc oriunde, nu trebuie sa-ti vad chipul...
- Pot sa te sarut? Tine ochii inchisi, n-ai sa vezi nimic... Te rog, lasa-ma langa tine, nu ma alunga din nou doar dintr-o teama prosteasca, raman aici. Iti promit. Te tin de mana, daca pleci...vin si eu.
- Nu,nu...Nu vreau sa pierd emotia aici, o vreau pentru totdeauna, dar in realitate.
- Offf, cat te doresc. Asa incapatanata si fricoasa cum esti...
- Saruta-mi fruntea si tine-ma in brate. E singurul moft pe care ti-l satisfac...

luni, 2 mai 2011

Intre paranteze


E mana sortii, e randul destinului. Toate marile puteri au fost adunate in jurul mesei tacerii, iar eu detin puterea de decizie suprema. Eu le voi permite, rand pe rand, sa isi exprime punctul de vedere, iar mai apoi va fi convocata judecata pentru a-mi raspunde la cateva intrebari. Cum poate fi permisa o asemenea dezordine in viata unei singure persoane? Cineva trebuie tras la raspundere, fara intarzieri caci vorbim totusi de o fiinta umana. Ieri se auzea o voce calda, placuta pe fundalul unei melodii incriptate in cateva versuri aparent fara noima. Am inteles atatea lucruri in 2 minute, incat la picioare imi priveam jumatate de viata cum alearga haotic prin labirinturile unor amintiri nu tocmai dragute. Iata o parere :


"Sa dai, sa primesti, sa stii sa accepti o lume pe care inca din copilarie o ceri divinitatii implorand, sa poti sa fii tu intr-un zambet al lor...Doar atat costa un gram de fericire. M-am tot intrebat, cum poti trece printr-un coridor al fericirii si sa nu-ti dai seama ca tocmai privelistea de dupa geam ti-ai dorit-o? Cum? Cum sa nu realizezi ca ai o lume intreaga la picioare, doar zambind? Cum sa ignori bunatatea timpului care te tine de mana, care merge pas la pas cu tine? E asa frumos sa plangi din fericire si sa fii impacat ca plangi pentru momentul la care ai ravnit de atata timp, sa fii convins/a ca el/ea va sta langa tine si cand soarele va fi mai rece. Vreau sa te fac sa intelegi ca un astfel de moment nu este unic si fii sigur/a ca nu l-ai trait decat o data. Ai trecut prin zeci de coridoare al caror final tu l-ai ales, ai privit pe tot atatea geamuri, dar ai ales singur/a ce sa vezi. Gandeste-te la asta."


Nu am stiut.


sâmbătă, 30 aprilie 2011

Sfarsit de aprilie


Nu stiu ce as putea sa spun, ratacesc de ceva vreme. Mi-a fost dor de fereastra alba, a trecut o perioada destul de agitata. Am cunoscut tot felul de oameni, mi-am pus mai multe intrebari ca de obicei, dar am si ras la fel de mult. Nu stiu de unde izvoraste atata pofta de ras si ce anume o declanseaza. Cred ca imi place sa rad... Am descoperit ca-mi plac multe lucruri, desi pana acum nu le-am acordat atentia necesara. Doar ca acum regret ca nu am timpul necesar pentru a fi fidela acestor actiuni, lucruri care tind sa-mi rapeasca destul dintr-o zi. Cineva sau ceva ma tot striga, se uita prin mine, iar eu prin prisma altor ochi vad mai bine. Imi place sa ma scufund in starea de optimism cu care-mi incarca buzunarele acel ceva/cineva. Aveam senzatia ca o sa cad din nou, dar se pare ca nu mai stiu sa cad ori...poate ca nu mai doare, poate ca sunt si eu un mecanism uns bine si cu lectiile facute : "Copile daca ai sa cazi, sa te ridici ! Si ai grija, ai sa cazi iar si iar, tu doar sa te ridici !". Mi-am adus-o aminte pe mama care avea acelas discurs ori de cate ori ieseam din casa :"Nu iei nimic de la nimeni, nu vorbesti cu straini, daca vrei ceva vii si-mi ceri mie, ai inteles? Nu iei nimic, nu conteaza cat de colorat e sau cat de frumos vorbeste cu tine.", cat de stresant mi se parea sa aud mereu asta... Dar uneori mi-e atat de dor sa fiu copil.

Melodia spune mai multe, decat o pot face eu acum. Noapte buna !

duminică, 3 aprilie 2011

Duminica ploua.

Ploua. De cateva seri adorm cu mirosul de ploaie in nari si cu sunetul stropilor ce se lovesc violent de pervaz, in urechi. Nici nu mai stiu ce subiect a ramas neatins. N-as fi vrut sa postez, dar mi-era dor de fereastra alba care-mi ofera intelegere ori de cate ori am nevoie, chiar e placut sa spui ce gandesti si sa nu fi judecat sau intrerupt. Ideile curg una dupa alta, chiar daca sunt coerente ori logice, sau nu. N-am mai incercat de ceva vreme sa rostesc fiecare gand, sarind dintr-o amintire in alta. Nu este vorba de frustrare nicidecum, ci de nevoia de a vorbi si de sentimentul placut ca nimeni nu o va lua ca pe o jignire sau iti va pune o eticheta asemeni pungilor pe care le indesi in nestire in congelator si trebuie sa stii ce ai pe acolo. De ce sa avem nevoie de etichete? Toti am facut tampenii de care probabil nu suntem mandrii, dar poate ca am si invatat din ele, eu nu vreau sa fiu o vanzatoare ce lipeste preturi pe oameni. Nimeni nu e ceea ce pare a fi, iar in spatele multora dintre noi stau povesti ce necesita rabdare, intelegere, tigari si atentie. Ma indoiesc ca exista oameni care isi spun of-ul doar de dragul unei discutii, sunt atatea de inteles din 2 fraze incat e stupid sa tragi o concluzie dupa doar o poveste. Nu am sa ma uit inainte si sa recitesc ce am scris, e postul premiera, nerevizuit, ramane in stare bruta.

Cateodata incep sa vorbesc despre vreme si sfarsesc prin a vorbi despre noi in general. Am zile cand ma trezesc razand din somn, dar le sfarsesc prin a plange. Zile cand simt doar ca supravietuiesc, ca ma plimb pe o linie de tranzitie care nu are inceput si nici sfarsit, in alte zile nu inteleg nici un comportament si nici nu ma straduiesc. Am zile cand am vaga senzatie ca traiesc pentru altii, pentru a-i ajuta si alte zile cand simt ca se profita de starile mele, dar nu ma impotrivesc nici unei trairi. Toate imi apartin, toate fac parte din aventura pe care o traiesc dupa capul meu, nerespectand vre-un cod nescris. E asa ciudat sa vezi cum marile drame ale unora, pentru tine sunt niste simple conversatii, ah si e atat de greu sa discuti cand ai emotii. Imi vine atat de greu uneori sa-mi aleg gandurile si sa le rostesc. Nu toate urechile te pot intelege, iar altele inteleg doar ce vor, isi aleg ele adevarul fara a te intreba pentru confirmarea sau infirmarea lui. Asa ajung multi dintre noi sa puna eticheta despre care vorbeam mai sus, din ignoranta sau poate din comoditate, dar daca tot discuti cu un om... de ce sa nu profiti de faptul ca este in fata ta si iti poate raspunde la toate intrebarile? De ce sa alegi sa traiesti pe un teritoriu al incertitudinii? Poate imi fac prea multe griji pentru altii desi stiu ca nu e nimeni ca mine sau ca tine, incerc din rasputeri sa ii inteleg, sa pun cap la cap informatiile ce mi le ofera. In orice caz stiu sigur ca nu poti cunoaste un om, atat timp cat el insusi nu se cunoaste sau nu iti da oportunitatea de a fi tu primul in acest sens. Sunt plini de temeri, de frici prostesti pe care nu vor sa le accepte nici macar in momentul in care le sunt prezentate.

Toti am fost dezamagiti. Unii poate pe plan profesional, altii in plan social si probabil marea lor majoritate in plan sentimental, dar la ce util sa ii consideri pe toti la fel, cand tu nici macar nu ii oferi posibilitatea de a fi asa cum este si abea mai apoi sa crezi despre el ca este intr-un anume fel? Eu stiu sigur ca am o bariera in fata mea, care se deschide doar cui vrea, dar o fac pentru ca la un anume moment dat am hotarat sa tin in jurul meu doar oamenii care o pot trece. Oricat m-as lupta cu ideile preconcepute ale unora e pur si simplu imposibil sa ii scoti din lumea lor, iar asta nu inseamna nici mai mult nici mai putin decat energie irosita inutil intr-un mod cat se poate de perseverent. Si stim cu totii ca ceea ce-ti faci cu mana ta se numeste... "lucru manual".

Ploua,printre randuri. Nu-i cerneala, dar e tus. Nu sunt foi, dar este alb.

"E de ajuns sa stiu ca stam sub acelas cer si ploaia care-mi uda mie fata, o uda si pe a ta !"

miercuri, 9 martie 2011

Viata bate filmul,da.


Da, de un milion de ori si inca pe atat. E atat de simplu sa fii sensibilizat prin prisma unei ecranizari bine realizate, dar oare s-a intrebat cineva cum o fi sa o traiesti pe pielea ta? Eu nu m-am intrebat niciodata...

Mi-as fi dorit sa fie martisor si pentru ea, sa se mai joace prin parcul doar ce renascut, sa alerge bezmetica pe nisipul fin al plajii, mi-as fi dorit sa fie inca langa mine si sa nu trebuiasca sa insir acum randurile prezente. Mi-ar fi placut sa se intample peste zeci de ani... Stii ce imi lipseste? Dragostea ei dezinteresata, loialitatea cu care ne-am tratat reciproc si blanita alba in care mi-am ascuns grijile si lacrimile ani la rand. Mi-e dor de privirea ei umeda, de boticul cald, mi-e dor s-o tin in brate si doamne cat as mai vrea sa pot s-o fac... Mi-aduc si-acum aminte ca stateam intr-o dupa-amiaza ploioasa cu ea in brate si ma gandeam...Oare o sa-mi aduc aminte cum e s-o tii in brate, cum te invaluie de caldura? Oare o sa pot sa-mi imaginez vreodata? Stiu si acum ca imi mijeau lacrimile si le-am dat frau...Pe atunci ma speria doar gandul. Acum ma sperie lipsa ei. Inca ma intorc sa ma uit in spatele meu, eu o tot astept sa apara, doar ca acum nu va mai veni...

Cea mai mare dorinta? Sa fi fost doar o drama bine regizata intr-o ora tarzie a noptii, nu o realitate care te seaca de toata vlaga. Am fost langa ea, am stiut tot timpul ca nu va mai raspunde la: "Da-mi un pup", desi ma rugasem de ea in ultimele 3 zile sa faca asta. Se ferea de mine, nu m-a lasat sa stau langa ea cand i-a fost mai rau desi ea statuse langa mine ani la rand cand mi-a fost mai putin bine... Ma respingea, dar tot langa ea am stat. Cu o zi inainte de incident simteam ca toate incaperile sunt prea mici pentru a sta in ele, ca aerul e insuficient, imi doream atat de tare sa ma insel... Am ajuns in sala de operatie cu ea, de fiecare data cand am prins un moment cu ea i-am repetat : "Trebuie sa fii tare. Tu esti puternica. O sa fie bine, sunt langa tine... Sa nu ma lasi singura. Te iubesc. O sa fie bine, trecem si peste asta.". A iesit din operatie, grea si cu privirea in gol...Nu vroiam s-o vad asa, o vedeam revenindu-si, dar ea nu se vedea asa. In timpul noptii s-a plans, as fi vrut sa fiu micul magician care repara tot, mi-as fi reparat si ghemotocul de blana cu orice pret. S-a ridicat, m-a vazut, s-a uitat in ochii mei de parca eu as fi putut s-o eliberez de durere, de orice, se agatase de mine... A fost ultimul moment lucid al privirii ei... La 6 dimineata a decis ca e timpul sa plece...Poate intr-un loc mai bun. Poate nicaieri.

Mi-as fi dorit sa fie doar finalul unui film, sa plang, sa-mi sterg lacrimile, sa fumez o tigare si sa-mi tin ghemotocul in brate multumind ca e langa mine. Ma doare cand mi-e dor, iar acum mi-e al naibii de dor de ea, de mirosul si gandul ei ce-si gaseau liniste in mine si ale mele in fiinta ei. Fii linistita, oriunde ai fii. Tot a mea ramai.

sâmbătă, 5 martie 2011

Nostradamus si binefacatoarea sa, Caterina de Medici

Data: 1563


Catrenul: 6/63


La dame seule au regne demeureé

L’unic esteint premier au lict d’honneur:

Sept ans sera de douleur explorée,

Puis longue bie au regne par grand heur.

*

Vaduva va ramane in regatul sau,

Unicul ei sot va muri inaintea sa pe campul onoarei:

Sapte ani vor fi rezervati doliului,

Regatul se va pastra maret mult timp.


Profetia


Pe 25 Martie 1552, cu ocazia unei expeditii militare in Germania, Henric al II-lea a numit-o pe sotia sa, Caterina de Medici, regenta in absenta lui sau in cazul in care el murea prematur. Peste 7 ani, exact asa cum prezisese Nostradamus in 1/35 - 1559 , Henric a murit intr-un accident in timpul unui turnir - purtand, se spune, alb si negru, culorile amantei sale, Diane de Poitiers -, iar profetia s-a implinit.

Romancierul Honore de Balzac sustine ca, pe atunci, se obisnuia ca reginele indoliate sa ramana in dormitorul sotului mort timp de 40 de zile si nopti, fara alta lumina decat cea a lumanarilor subtiri de ceara. Caterina - desi foarte devotata sotului sau, in ciuda numerosilor ani de relatie deschisa a acestuia cu Diana, care era cu 17 ani mai tanara ca el (si care fusese si amanta tatalui lui)- a reusit sa evite aceasta soarta, mutand curtea de la Paris la Saint-Germain, sub pretextul ca isi apara fiul de de ereticii protestanti. Totusi, a adoptat mottoul "Lachrymae Hinc, Hinc Dolor" ("Unde sunt lacrimi este si durere") ca pe un omagiu adus sotului mort, impreuna cu alte moduri de exprimare a durerii, in timpul celor 7 ani de doliu. Oscar Wilde in "Portretul lui Dorian Grey" (capitolul II), descrie unul dintre acestea:

"Caterina de Medici abea un pat de doliu facut pentru ea din catifea neagra impodobita cu semiluni si sori. Perdelele erau din damasc, cu forme de frunze si ghirlande, suprapuse peste un fundal de aur si argint, si impodobite la margini cu broderii din perle, iar ele stateau intr-o camera, atarnate alaturi de alte obiecte ale reginei, din catifea neagra peste o tesatura de argint."

Nu era, am putea spune, prea incomod. Data 1563 reprezinta majoratul fiului Catrinei, Carol al IX-lea, cand teoretic, Catrina ar fi trebuit sa-i predea acestuia puterea statala- practic insa, ea l-a dominat de-a lungul intregii sale domnii. In acel an, i-a trimis o scrisoare celebra, in care l-a invatat prin filosoful Michel de Montaigne cu privire la felul in care ar trebui sa se comporte:

"Caci deseori l-am auzit pe bunicul tau care a fost rege spunand ca francezii au nevoie de doua lucruri ca sa traiasca in pace si sa-si iubeasca regele: sa fie tinuti veseli si sa fie mereu tinuti ocupati cu o activitate sau cu alta... Caci francezii sunt atat de obisnuiti sa desfasoare activitati, incat, daca nu este razboi si nu au nimic altceva de facut, trec la lucruri mai periculoase."

In ciuda povetelor lui Nostradamus si a avertismentelor sale intelepte ale Catertinei, regatul Frantei avea sa mai reziste doar 226 de ani.

Urmeaza: "Imperiul sfant si potestas absoluta"

Sursa: Mario Reading - "NOSTRADAMUS-Profetiile de bun augur"

sâmbătă, 26 februarie 2011

Despre noi. Despre "odata".



A fost o data ca-n povesti, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Nu e pentru prima data cand incerc sa scriu despre acest subiect. Niciodata nu stiu cum sa incep. Si de-as stii inceputul, mi-e greu sa continui, mi-e greu sa asez ideile una dupa alta, iar ele nu curg alene una dupa alta. Nu e ceva ce vine de la sine, ceva fluid ci doar o nevoie clara a mea de a vorbi despre ceva ce-a fost. De obicei refuz sa traiesc in trecut, ma tine pe loc, insa acum... Acum ma hranesc cu ideea trecutului pentru a-mi furniza puterea necesara de a incerca noul, de a merge mai departe zambind. Nu e o tragedie in nici un caz, insa de cele mai multe ori nu reusesc sa imi exprim prea bine sentimentele care se vor noi, care nu aduc cu nimic cunoscut. Astfel mi-e greu sa cataloghez starea de acum sau intamplarea de atunci ca fiind ceva cunoscut voua sau chiar mie. Ne-am cunoscut in spatele monitoarelor, ne-am format pareri, am discutat, am vorbit, ne-am auzit vocile, am ras, am elaborat teorii...asa a inceput. Initial imi formasem o parere de genul : "Nu am nici o sansa. Nici nu se va uita la mine...probabil ca doar o sa pierdem noptile discutand si atat.". Parea atat de rece si distant, genul de persoana serioasa care nu are nevoie de copilarii, de cineva in general. Tipul perfect al singuraticului...Ma dezarmau toate rand pe rand pana cand chiar am crezut ca asta e, altfel nu au cum sa decurga lucrurile. Trecusera aproximativ 2 luni de cand tot discutam, incepusem sa ma obisnuiesc cu prezenta lui in monotonia mea, ba mai mult incepuse sa-mi pese desi nu se intamplase nimic. Asta mi-a ridicat o groaza de intrebari, dar cel mai tare ma temeam ca nu cumva sa nu aibe nevoie de atentia si investitia mea. Mi-am ascuns in mine aceste lucruri din teama mentionata mai sus si le-am pastrat in cel mai frumos sertar al mintii mele, aveam de gand sa le scot candva daca ar fi fost nevoie de ele. Propunerea lui nu a intarziat sa apara si initial am crezut ca e o gluma, caci obisnuia sa glumeasca mereu. Si eu am raspuns tot in gluma : "Intr-o zi de joi". Apoi s-a inamplat sa intrebe din nou. Emotie de primavara, cocktail de sentimente, betie de ganduri calde. Am ridicat paharul in cinstea timpului si in favoarea noastra. Nu ma asteptam sa ma simt atat de bine. Dar nici nu stii...nici nu iti poti imagina. Mi-e greu sa iti descriu draga cititor, chiar si acum simt nodul in gat, fericirea de atunci. Romantic, pasional, destept, NECESAR. Paradoxal, intrasem intr-o rutina superba. Imi incepeam diminetile cu el si le terminam in acelas mod. Nu ma saturam sa il aud...Si ne-am vazut, dupa aproape o luna. Cate emotii m-au incercat cand mi-a zis : "Am ajuns". M-am grabit sa ma duc la piata, convenisem sa facem prima piata impreuna, desi totul era o premiera pentru Noi. L-am vazut, imi tremurau pometii, mainile...L-am sarutat pentru prima data, atunci am simtit ca-l vreau cu adevarat. Mai mult decat credeam inainte... Am incercat apoi o diversiune pentru a nu observa ca am emotii, l-am plimbat printre tarabele pline ale pietii mergand in permanenta inainte, dar tinandu-l de mana. "Poate ca si-a dat seama", gandeam eu in sinea mea. Am fost pe plaja, ne-am uitat la mare in timp ce vorbeam ca mai apoi sa ne lasam amprentele si visul in grija ei. Ne-am jucat cu nisipul de la mal, lasand valurile sa se sparga de noi, chiar atunci incheiasem un pact cu marea, ca daca ar fi sa ne revedem sa nu fie intamplator, marea sa ne cheme in acelasi loc. A urmat apoi seara, care ne-a prins in acelasi loc: pe plaja. Am vazut luna rosie ridicandu-se plicitisita usor usor catre mai sus. Incepuse sa spuna tampenii fara noima la un moment dat, atunci am inceput sa plang. Sa-mi arat fricile, nelinistile, dar a fost langa mine. Mi-a sarutat fruntea si m-a strans in brate. Aveam o lume intreaga la picioare cand credeam ca n-am nimic. Noaptea m-a prins la pieptul lui,culcusindu-ma. Stii...nu am dormit niciodata mai bine ca in bratele lui. Atat de cald si frumos, fara vise, caci traiam intr-unul. Si apoi...a plecat. Imi traiam iar monotonia, racoarea si insomniile alaturi de el departe. Aproape ca parea doar o idee ascunsa dupa ceva frumos, ceva ce in adancul sufletului speram sa se repete. La 3 zile dupa plecarea lui m-am indragostit, de fapt indragostita eram mai de mult. Incepusem sa-l iubesc, sa nu-mi iert daca i s-ar intampla ceva. Datorita unui lucru spus de el la un moment dat, mi-am ascuns si aceasta iubire in aceleasi sertar, asteptand sa faca el primul pas. Stiind astfel ca ma accepta, ca-i pot spune si asta. Si am reusit, dupa aproape 2 saptamani cand s-a hotarat sa imi spuna. A fost frumos si acum daca ma gandesc prea frumos. Mereu mi-am zis : "E prea frumos ca sa poata fi adevarat". Acum am ajuns intr-un moment in care incepeam sa cedez in fata sutelor de km, ma ingrozea gandul ca nu pot face nimic...In paranoia mea simteam ca usor usor, timpul si betonul rece cenusiu vor strica ceea ce noi incepusem atat de frumos. Refuzam sa cred asta cateodata, dar in rest ma obseda gandul ca-l voi pierde. Am vrut sa renunt. I-am spus si lui...Si m-a lasat sa plec. Ar fi trebuit sa ma conving singura ca trebuie sa raman.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea.

vineri, 25 februarie 2011

Un sfarsit fara de inceput

O poveste de dragoste ? Nu. Doar o poveste al carui inceput nu se va arata, cel putin nu acum... Nu multe intamplari sunt demne de o poveste pe cinste la fel cum multi dintre cei ce iti calca pragul nu merita o atentie deosebita.

Am intalnit multi oameni, nu cu toti am putut discuta. Multi dintre ei nu se potriveau cu stilul meu nici atunci cand puneam puncte propozitiilor neterminate, altii nu au stiut sa se plimbe, cei mai multi dintre ei erau surzi la cuvintele mele, chiar daca erau dintre cele mai sincere sau adevarate, oameni al caror chip se schimba adesea si incerci din rasputeri sa le atasezi ceva ce tu stiai, dar mereu pare mult prea strain de ceea ce au devenit. Mihai este unul dintre cei care te asculta si te cearta in acelasi timp, un om a carui sinceritate te loveste, dar nu te doare. N-as fi crezut ca mai sunt si oameni ca el, cand am realizat asta am simtit o nevoie nebuna de a stii ca-l port langa mine. As fi vrut sa fie al sufletului meu, sa ma pot lauda ca langa el timpul si restul notiunilor sunt cele mai irelevante lucruri ale vietii.

Bineinteles ca o concluzie de genul acesta o tragi dupa ce macar ai senzatia ca il cunosti, ca stii 2 lucruri clare despre el.
Ne-am cunoscut acum 2 ani, luand la pas parcul, plaja. Simteam ca il stiu de prea mult timp si ca ceea ce facem acum nu este decat o reintalnire dupa prea mult timp pierdut printre zile, luni, ani...secole. Cine ar putea stii ? Libertatea de exprimare fata de el si non-conformismul lui au dus discutiile noastre pe cele mai inalte culmi. Si acum mi-amintesc ca ne-am incheiat plimbarea pe o banca, noaptea cand felinarele ca prin minune nu functionau, asadar singura sursa de lumina ne-a fost luna. Acolo pe banca am inceput sa cantam si cantam tare, fara nici un fel de jena fata de trecatori pentru ca era momentul nostru si ne simteam bine, reusise sa ma faca sa rad, iar asta era exceptional. In aceeasi seara mi-a aratat-o pe prietena lui, o poza simpla pe telefon, nu ar fi trebuit sa aibe nici o insemnatate...Dar lucrurile nu sunt mereu ceea ce par sau ceea ce in definitie, ele sunt descrise. Mi se micsorase entuziasmul cu care privisem intreaga zi, dar am decis ca as vrea sa-i fiu amica. Si cat ma bucur...
Am continuat sa ne exploram sufletele reciproc ajungand intr-un moment ce-l evitam amandoi. Eu n-am mai fost cea puternica, am fost cea care a cedat, cea care s-a plecat in fata salvarii sau ma salvasem in fata fricii de singuratate. Atunci am indraznit sa il sarut, pentru prima data... Curiozitatea tampita de care sufeream la acel moment nu a facut decat sa ma impinga in fata unei decizii, in fata unui moment de care ma temeam si fugeam cu atata pofta. Atunci Mihai m-a intrebat. "De ce?! Nu vreau sa raspund...Eu ce zic acum? Hai, ia o decizie inteleapta...Doamne, dar ce sa-i zic. Orice ar fi il vreau langa mine...", atat se auzea in capul meu. Apoi am deschis gura care se "asorta" de minune cu ochii mari ce-i cascasem la el. Nu am reusit sa zic nimic, am ezitat asa cum obisnuiesc sa fac. Imi declarasem ca trebuie sa ma gandesc bine ce vreau, sufletul, inima nu aveau drept de decizie. Ma temeam ca nu voi fi atat de importanta, ca voi juca doar un rol secundar intr-o piesa in care mi se cuvinte sa iau decizii, ca voi fi femeia din spatele cortinei, ca in permanenta va trebui sa ma ascund ca iubesc, sa-mi feresc privirile si sa-mi ascund viata in spatele unei aventuri. Nici macar nu se potrivea cu principiile mele, care vrand nevrand stau la baza personalitatii mele. M-am gandit ca nu trebuie decat sa sacrific, pentru un lucru incert. Si cat imi mai placea dilema in care eram, as fi vrut sa ies, as fi vrut sa stau.
Cu Mihai sunt eu. Nici nu am nevoie de telefon sau internet ca sa-i comunic, ma aude si-l aud mereu. E mereu cu mine chiar daca fizic este evident absent. Ma pupa de noapte buna, seara de seara si nici macar nu-l vad. Nu. Nu sunt paranoica, iar el nu este o fantoma dornica sa bantuie. Ci doar... asa functionam noi. Citisem mai de mult ca sufletele pereche nu sunt doar de sex opus tie sau musai iubitii tai. Adesea persoanele, unele dintre ele, tind sa iti continuie propozitia sau sa rosteasca o data cu tine aceeasi gluma...exemplele sunt multe. Noi obisnuim sa fredonam aceeasi melodie. Sufletele pereche comunica intre ele la un alt nivel. Un alt nivel de intelegere.
S-a intamplat de mult, inca e aici. Nu va pleca si daca pleaca, ma ia cu el. Ii stim sfarsitul, dar unde e inceputul ?


= Va urma =

marți, 8 februarie 2011

Cu muzica la pas

Azi nu vreau sa zic nimic. M-am leganat obsesiv ca un copil ce nu-si gaseste locul pe muzica lui Nicu Alifantis. Am tras dintr-o tigara cu atata pofta incat mi-au luat-o toate gandurile la fuga spre un loc nedefinit, un loc in care in mod normal imi las ideile sa fuga. Daca eu pot alege daca stau sau plec, ele au avut nevoie mereu de dezlegare. Nu e nimic nou in asta, asa ca va las in compania lui N.Alifantis. O zi mai altfel decat restul sa aveti !











duminică, 6 februarie 2011

Cu gandul la liceu, dar totusi la facultate.



De la stanga la dreapta : Vata, Andi(Motan), Cata(Tractor),Anda(Tata-> scuzati lipsa de diacritice), in fata Andei, Robert, mai in fata Inna Hot Hot, langa Deea(Make) si Adoi.




Cateodata mi-e dor, dar parca prea dor. Nu intentionez sa devin melancolica, desi as avea de ce. Acum...destula vreme am postat o parte din "Ultimii pasi din liceu, primii spre facultate". Ma gandesc acum ca la vremea respectiva nici macar nu banuiam ce ne asteapta, daca nu pe toti macar pe marea majoritate. Eram satula de monotonia unei alte zile de liceu, aceleasi glume rasuflate spuse la infinit doar de 3 persoane, aceasi balta de scuipat din fata bancii, parca erau aceleasi toate. Dar in toata monotonia aia nu m-am gandit decat ca vreau sa se termine o data, sa vad cum e si altfel. Acum insa, parca imi lipsesc toate, rasuflate si umede cum erau. Poate ca de fapt incepuseram sa ne cunoastem si fara sa ne dam seama am judecat ca fiind o plictiseala de prost gust. Sa rememoram...
Se intampla minunea saptamanala, reuseam sa convingem mai mult de 2 persoane sa iasa la suc, ba mai mult sa vina la karaoke. Bineinteles ca toti am cazut de acord ca minunile tin doar o clipa, a cazut curentul...adio karaoke,dar ne stranseseram deja. Ce era de facut ? Am luat un pahar de sticla, am pus un telefon in el si am inceput sa dansam,a fost dragut. O alta minune la modul acesta era mersul la gratar, seara eram 20...La plecare ramaneam maxim 3 intotdeauna.
Ora de franceza avec madamme Cimpoieru. Ne-am pus in plan sa facem galagie, sa ne dea afara fara absenta...zis si facut. Pe langa faptul ca micul nostru aranjament a functionat,am reusit s-o enervam atat de tare incat atunci cand am iesit ne-a zis : "Ora viitoare voi trei sunteti niste nesimtite." . Merci beaucoup, i-am ascultat sfatul intocmai. O alta ora de franceza. Am vorbit cu Anda toata ora de parca eram la cafea, profa ne ignora. Am inceput sa radem, tovarasa profesoara probabil evident enervata :
-Anda, iesi afara !
Anda(din usa): - Ada da-mi si mie sucul si tigarile !
Profa`: - Ada, iesi si tu.

Acum lasand liceul la o parte, are si facultatea farmecul ei. Dar nu se compara, nu as putea. Oricum as pune problema liceu are castig de cauza. Facultatea in sine e un loc in care esti tu si curul tau, chiar daca pe langa tine mai respira inca 100 la unison. Nu-i pasa nimanui de ce esti acolo, de ce te agiti, daca ai emotii... E un loc pur si simplu fara suflet, fara comunicare. Nu-i pot apartine si nici macar nu incerc. Vine o zi...


Dupa mine,dupa voi



Nu stiu. Ma chinui de multa vreme sa mai stiu ceva. In orice caz...nu se supara nimeni daca insir cateva cuvinte fara sens, iar daca se supara cineva sunt convinsa ca ii va trece, de voie de nevoie. Hello sunny day !

Pahare in picioare la datorie. Cristale orbite. Toate intr-un vid de neinteles. Semnul exclamarii (!). Puncte puncte (...). Non-sensuri langa mare. Langa tine. Pe la noi. Cine mai stie? Ar vrea cineva? Bineinteles ca nu. Acum sau ieri, poate peste 2 secunde si 47 milisecunde. Pe jos. Escaladam idei fara harti. Ajunsi in varf, punem bolduri. Nu ne place monotonia. Si pana la urma?! Da. Sunt multe locuri de parcurs in gand...sau calare pe-un concept revolutionar. Ursii se plimba. Si noi ii plimbam pe ei. Creioanele se cearta pe culoarea verde(ea nici nu banuie). Stufaris si pasarele. Vreau sa intru in albastrul oceanelor. Sa ma pierd, sa nu mai stiu sa ies. Cine a mai vazut ferestre intrigate. Universul, sau lipsa altuia. Oriunde,acum se vand zambete in sticlute de 0,2 ml. Au si funde. Imi plac fundele. Padure fara sfarsit, fericire dozata, papuci fara pereche, numere inexistente, zile fara de nume, oameni fara chip, dar am zis. Azi e soare. Nu va uitati ochii prin cine stie ce umbrele prost fabricate. Acum se vede in toata splendoarea...cerul portocaliu. Nu purtati incaltaminte, pamantul azi e cald doar pentru talpile proaspete, necunoscute, neamprentate pentru arhiva Vamesilor. Nu ezitati, decat daca stiti ca se va vedea si maine. Dar, cand e maine ?

vineri, 21 ianuarie 2011

Catre domnul N.,

De ce nu mai vii? Unde te-ai pierdut, de ce nimic te-ai mai impiedicat? Te-am strigat si-n seara asta...dar de-o luna tot imi refuzi plimbarile prin tine,prin noi. Mi-amintesc si acum cum vorbeam in fata semineului, cum ma faceai sa rad...iar in rasul meu era tot la fel de multa liniste ca si atunci cand te asteptam. Nu stiu de ce ti-am respins sarutul, ma tot gandesc ca in vis are sa fie mai putin bun decat in realitate. Stii, in incercarea mea de-a te cunoaste nu statea ascuns decat un motiv...Nu iti vad mainile, parca mereu sunt in buzunare impersonale,goale atasate corpului tau fara vre-un motiv anume. Hmmm, si ce ochi ! Poarta spre taramuri neatinse, atat de pura si sincera, gata sa se deschida,dar nu stie cui. Si ce pacat. Ti-am intalnit privirea de atatea ori, dar nu am cutezat sa bat vreodata la usa. Mi-e atat de teama sa nu cumva sa te pierzi. Imi lipseste ceva ca sa ajung acolo, dar nu stiu ce si unde l-am lasat. De ce nu vrei sa-mi vorbesti ? Spune-mi buna, am sa zambesc si de vei vrea sfarsitul ti-l voi da. Finalurile,dragule nu sunt decat noi oportunitati, poti reinflori sub privirile mele, voi avea grija sa cresti frumos...iti voi imprejmui fiinta cu a mea sub clarul de luna al noptilor racoroase de vara. Am sa-ti arat marea, asa cum e ea,apoi ii vom incredinta secretul nostru si vom astepta anul ce vine sa-l vedem cum se sparge de mal intr-un simplu val. Nu am sa iti promit nimic din ceea ce nu-ti pot da, am sa fiu defecta, dar perfectiunea mea ti se va datora. Vei fi singurul responsabil,dar nu te teme...va fi singurul repros. Am sa iti dau si sa iti zic atatea, chiar si acum zambesc gandidu-ma ca ma cauti. Nu te teme...sunt tot aici, iar tu esti mai aproape decat crezi. De-as stii cum te cheama...


marți, 11 ianuarie 2011

Printre versuri si chitari

M-am gandit ca v-ar face placere sa va plimbati liberi pe internet alaturi de compania domnului Mircea Baniciu, daca nu... Nu e ca si cand m-ar interesa.


Auditie placuta !





P.S: Nu sunt asezate in ordinea preferintelor mele,imi plac toate la fel de mult !


vineri, 7 ianuarie 2011

Exces de ganduri intr-o cana mica de cafea

Care usa se va mai inchide in fata ta?
Am prea multe amintiri cu si despre...
Nimeni.
Acum e pentru prima data cand cred ca m-am trezit.

Doar ca acum mi se pare
Exagerat de trist.

Chiar cand aveam senzatia ca
Azi va fi o altfel de zi,
Fiecare clipa m-a contrazis.
Era cumva totul o iluzie.
Altceva decat a fost pana acum.

Si se duc, alerga, se zbat
Inutile eforturi.

Oare...

Inceputul,
Nesomnul,
Setea,
Oroarea,
Mintea,
Nebunia,
Iubirea,
Exista separat?