marți, 30 iulie 2013

Cum se risipeste vantul...

                 


E prima data cand am curaj sa spun. Mi-e frica. Doamne, atat de frica. Mi-e frica de mine si gandurile mele. Nu mai stiu ce nume poarta emotiile, nu mai stiu cum e ca ele sa iti fi trecut intamplator prin fire. Si nu doar ca mi-e dor, dar ma tot intreb de ce am permis asta? Spuneam adesea ca simt ca devin omul de care fug…mi-as fi dorit sa ma insel. Mai departe de randurile triste pe care le-am asternut, n-a ajuns nimic. Nimic din ceea ce am ales sa cred nu se poate schimba, dar eu o pot face. Pot. Ziua a fost data sa lumineze strazile, potecile si pe unii dintre noi mai morocanosi si reci, noaptea e lumina pentru minte, e linistea la care ravnim cu toata suflarea dupa o anumita varsta. Nu e prima piatra din drumul meu, nici cea mai mare. Nu e nici macar infricosatoare, e doar o piatra cum am mai vazut pana acum, la fel ca dimensiune…singura diferenta este ca cea de acum are mai mult de 4 fete. Are o infinitate de aspecte, toate dependente de mana care o tine, de soarele de afara, de poteca aglomerata sau nu, de temperatura si mai ales de ochii care o privesc. Singura problema pe care am avut-o pana acum a fost ca nu stiam la ce anume privesc exact. Acum stiu. Calea simpla o sa ramana mereu pentru neexperimentati si pentru cei lipsiti de spirit de aventura. Mereu am auzit ca "Te complici si iti complici existenta mai mult decat ar putea o fiinta complicata sa-si complice vreodata viata complicata."Ei bine…Da. Doar ca eu nu zaresc nici o problema la orizont,e ca si cand m-as fi nascut sa speculez momentele din viata mea si culmea, cu atata precizie! N-am permis…auto, dar totusi stiu sa conduc,cu mine fac o treaba excelenta, din cand in cand… Haha. Nebunesc, nu?
Cate suflete incap intr-un singur gand? Toate. E loc pentru toata lumea, nu e nevoie sa va inghesuiti,  aici nu exista cozi, deci nu exista primul si ultimul. Sunt toti si atat. Incearca sa intelegi acest mic detaliu pe care cu foarte putin efort l-am ascuns intr-o metafora. As fi mai mult decat multumita sa aflu ca si ochii tai au privit unde trebuie si ca acolo undeva ai inteles esenta unei firi complicate. Lasa-ma sa iti mai spun ceva…acea fire complicata este cel mai simplu mecanism din cate ar fi putut exista in lumea asta mare si complexa. Singurul lucru complicat la mine este ca nu permit celorlalti sa vada cat de simplu este de fapt. Da, e o bariera. Nu, nu o poti ridica dupa bunul plac, eu sunt singura cale de acces dincolo de bariera singura cheie care deschide bariera pleaca din familia simplului…Sinceritate. Este singurul lucru la care bariera tinde sa treaca peste dorinta mea.
Stii, acum cateva zile am experimentat spre marele meu extaz cateva clipe de liniste. Fara intrebari, fara raspunsuri, fara afirmatii, fara presupuneri; doar acel sentiment teribil de minunat care ma facea sa inteleg adierea vantului in parul meu,acel sentiment care ma umpluse din cap pana in picioare de emotie, emotia ca fac ce trebuie, ca am incredere intr-o speranta, aproape ca nu pot sa descriu exact cum acel vad de caldura pornea din ochii mei care sclipeau a extaz copilaresc si dupa un ocol micut ce mi-a infundat urechile cu nerabdare…l-am prins de mana. Valul era peste tot. Sentiment de dulce copilarie intr-o seara de vara cu lilieci; miros dulce al pasiunii izvorate dintr-un impuls de moment, band o bere dupa mahmureala. Zambete straine, oameni nehotarati si putin timp, decisiv moment.Pot.
Ma enerveaza. Doamne cum ma enerveaza si doamne cat de putin dureaza pana o face si poate suna tampit ce spun dar uneori, iar de curand chiar mai des incepe sa-mi placa pana si asta. Ce spun? Da. Da. Intelegi? Pot.
Ultimul pahar de vin ma indeamna sa pun undeva un punct, un final. N-am cum sa pun un punct final, abea am deschis, sfarsitul e putin mai departe. Asadar ma gandeam ca niste puncte de suspensie ar putea oricand sa lase loc pentru o alta aventura, pentru o continuare al unui inceput deja parca interesant...

joi, 25 iulie 2013

Inceput de haos.

Cum poti sa ramai nemiscat cand in jurul tau e haos?

Au trecut pe putin 2 luni de cand nu mai inteleg nimic. Si multe altele de cand ma rog de muza mea s-apara. Incep sa cred ca e mai pretentioasa decat o credeam eu, mult mai scumpa la vedere si adesea absenta fara pic de urma. Cum si de ce sunt intrebari al caror raspuns cu siguranta am sa-l cunosc mult mai tarziu.
A inceput intr-o seara de vara care nu prevestea nimic iesit din comun, nimic nou, poate doar concertul spre care ma indreptam alaturi de prietena mea. Drumul, desi lung si parcurs prin apa doar pentru amuzamentul nostru de Constantence indragostite de mare, a adus discutii pline de hohote colorate si priviri uimite. Ajunsa la concert totul a prins un alt contur. Prima seara dupa lungi asteptari in care muza mea imi dicta intr-un ritm nebun fel de fel de fraze care ma faceau sa ma uit intr-un punct fix, sa ma batai pe muzica live si tare si sa nu aud nimic altceva. Intr-un fel de stare aproape absenta, ca si cand nu existam decat fizic acolo pentru ca cei din jurul meu sa nu dea peste mine si ideile mele. M-am retras complet intr-un coltisor linistit unde toate aveau sens si nimic nu spunea mai mult decat: "Ne-am regasit, suntem iar impreuna."
Totul se misca prea rapid. Cand te-ai uitat ultima data la cer aproape de rasarit si ai avut emotii? Cand ai facut ultima data ceva instinctiv si n-ai analizat ficare pas pe care trebuie sa il faci? Alergand parca in jurul unui sens giratoriu, nu m-am trezit decat atunci cand mi s-a taiat respiratia. Nu e stupid? Ba da. Si mai stupid este ca in tot timpul asta am stiut ce fac si de buna voie am alergat spre nimic. O risipa de energie, de forta si vlaga. 
Frapant este ca totul a devenit atat de mecanic incat te sufoca. Nu te mai surprinde aproape nimic, iar ce reuseste sa te surprinda putin este pentru ca nu ai fost indeajuns de atent, atat. Toata lumea se chinuie sa impresioneze, sa faca ceea ce altii asteapta. Totul e ca o masinarie defecta si totusi unsa cum trebuie, care se chinuie sa functioneze si uite ca spre surprinderea nimanui chiar o face. Mi-e dor de marea albastra, nu de marea plina de rahat si ganduri sinucigase. Mi-e dor de oameni frumosi, nu de oameni care in fiecare moment incearca sa fie ceea ce n-ar putea fi vreodata. Mi-e dor de ceva natural, de lucrurile alea atat de simple dar care totusi trezesc un zambet sau o emotie, indiferent de intensitatea si amplitudinea ei. Doar mi-e dor. Oare am crescut si am evoluat doar ca sa nu mai doara? Despre asta e vorba? Toata experienta ta se preschimba in lipsa de emotie, iar singurul lucru pe care il poti simti sa fie atasament si dezamagire care mai de care? Nu mi-as fi imaginat asta nici pentru cel mai sumbru scenariu pentru viitor si totusi asta se intampla de 1 an, poate 2. 

Nu pot sa imi cer iertare pentru lipsa mea, insa regret nespus ca pierd legatura cu muza mea, singura care poate trezi satisfactie, motivatie, zambete si lacrimi deopotriva. Curand am sa revin, e nevoie doar de putin timp, sa ne acomodam, sa luam lucrurile pe rand, sa ne exprimam in sentimente si nu fraze lipsite de emotie. Pana data viitoare, ramai cu bine si Carpe diem.

luni, 6 mai 2013

Despre mine.





Cum ajung sa vorbesc intotdeauna singura?  Cum de toate intrebarile au raspuns numai noaptea tarziu?

Iubiti antici, ziua si noaptea se contopesc in capul meu sub forma unor intrebari stupide, imbratisate intr-un final de raspunsuri pe masura. O necesitate a zambetului de dimineata, a lacrimilor din miezul zilei si a cascatului alene de seara. Ce zi minunata petrecuta intr-o stare de blocaj celular si informational. Nu intelegi!? Am zacut intinsa pe patul meu indeajuns de mare, dar totusi uneori parca prea mic pentru mine si ideile mele. Nu-mi aduc aminte ultima seara in care m-am intins pe el, in ultima vreme sunt inghesuita la perete de tot felul de absurditati. Camera mea a devenit mult mai mica, infinit de mica, aerul parca se chinuie sa-si faca loc. E plin de mine, de iubirea mea, de ura mea, de frustrarile mele, de dorul meu, de amintirile mele, de planurile mele sfioase pentru atatea zile de maine, de lacrimile mele, de urletele mele, de mine. Si-ntr-un loc atat de sufocant e greu sa lasi sa razbeasca o idee  noua, toate celelalte comploteaza pentru a o ucide. Gelozie calda pe toti peretii, intre toate cartile si langa mine in pat. Ma simt singura. Eu cea din adancul corpului meu vreau sa traiesc ce mi-am dorit, sa ma plimb printr-o padure doar ce nascuta si sa ascult cum viata poate fi frumoasa de atata timp. Sa privesc stelele si sa vorbesc despre non-sensuri, sa rad pentru ca imi place sa-mi imaginez colturile gurii mele dansand pe ritmuri zgomotoase. Vreau sa fiu atat de lenesa cat simt ca sunt in unele zile, sa tac cand toti ceilalti vorbesc si sa sa nu se simta nimeni ofensat ca n-am nimic de zis. Vreau sa tac si o fac pentru ca ideile, propozitiile, remarcile si toate celelalte suna mult mai bine in capul meu, vreau sa ramana in capul meu pentru ca nu simt ca urechile din jurul meu inteleg asemenea galagie. E un permanent SunWaves in capul meu si uneori, boxele iau foc. Vreau sa am langa mine un om care sa ma accepte asa cum sunt si sa ma contrazica ori de cate ori are ocazia, sa nu lase totul la aprecierea mea, pentru ca apreciez la fel de prost cum ma orientez. Am nevoie de cineva indraznet care sa faca nebunia mea sa prinda viata pentru cateva momente, ore, zile, saptamani. Stiu sigur ca nebunia aia e cumva o ruda indepartata, dar de sange, a unei fericiri indescriptibile. Am nevoie de cineva linistit ca sa poata calma toate gandurile mele speriate, cineva care sa-mi zica ca va fi bine, chiar daca nu va fi. O mana stanga pentru mana mea dreapta, o privire care capteaza ce nu poate capta a mea, o jumatate, acea jumatate care face "click", o bucatica care umple toate golurile, care iti satisface toate nevoile, o bucatica in gandurile caruia poti sa dormi linistit chiar si pt 10 minute. O bucatica care incepe sa-ti curga prin vene, sa te inunde si sa nu te mai saturi. De asta am nevoie. Am reusit sa ma asez pe scaunul din fata computerului, acum astept sa se linisteasca ideile pe care le-am ravasit pana aici. Stii cat de mult imi place mirosul de primavara cu cafea si tutun? Parca e mirosul sufletului meu, mirosul care sterge tot ce n-a mers bine pana ai dat de el. Venisem aici sa-ti trimit un mail.

"Buna. M-am trezit zambind azi dimineata, ai fost toata noaptea printre gandurile mele, ca un fel de controlor. Draguta seriozitatea ta: "Actele va rog!", "Oh, prea indecenta pentru o zi de luni, revino zilele urmatoare". Nu stiu cat vor asculta de tine, dar daca esti tu cel care le calmeaza, te invit la o cafea. Asta inseamna ca nu poti intarzia si ramane pe Marti sau Miercuri, cand indecenta e in loc de biscuitele cu ovaz si scortisoara pt cafea. M-am apropiat de tine, te simt ca un ghem de sfori in stomac. Ai grija de tine si nu strange prea tare ca nu intentionez sa plec nicaieri!
O prietena,
Constanta, 6 Mai 2013, 13:56"

vineri, 5 aprilie 2013

Pe jumatate moarta.

Personalitatea cea dintai a pasit in intuneric.

Cum stii ca traiesti si cum stii ca ai murit? Nu de mult ma gandeam ca am inceput sa traiesc cam pe la 13-14 ani cu adevarat. Unii ar zice probabil ca e prea tarziu, eu cred ca a fost un pic cam devreme. Am inceput sa traiesc cu prima ocazie cand am experimentat senzatia de "palpitatie", fara vreo semnificatie patologica din punct de vedere medical... Ci mai mult o metafora pentru un sentiment puternic, atat de puternic incat te darama. Am inceput sa simt, atunci cand am reusit sa-mi exprim prima parere fara sa-mi fie teama ca voi primi raspunsul: "Esti prea mica sa alegi.". Nici ei nu stiau pe atunci ca viata avea sa-mi rezerve surprize fara sa ma puna sa aleg. Nici eu nu banuiam ca n-as putea detine controlul.

Am fost...sau...sunt:
  1. Fire puternic emotiva.
  2. Romantica pana la stele si inapoi...
  3. Cu zambetul pe buze indiferent de situatie.
  4. Cea mai inventiva persoana.
  5. Persoana care a crezut intotdeauna in oameni, chiar si dupa proba contrarie.
  6. Nu ofer a doua sansa.
  7. Intotdeauna i-am ajutat pe ceilalti. O sa incep sa ma ajut si pe mine.
Una din cele mai importante parti...a murit. Si continua sa moara, nu stiu ce sa fac. Respiratiile artificiale, masajele cardiace n-au reusit s-o salveze pe prima si nu stiu daca o vor ajuta cumva pe a doua. Cum salvez partea din care se preling in mod constat stropi de viata? O sa se intample cand or sa infloreasca toti copacii? O sa-si revina o data cu vremea? E irecuperabila? Eu o storc de viata ca pe-o rufa doar ce inmuiata?! Si daca da....cum ma opresc?

Reteta :

  • Sa-mi beau cafeaua. (Una de dimineata si una dupa-amiaza)
  • Adu-ti aminte sa iubesti. (In fiecare moment)
  • Trebuie sa ma plimb in parcul proaspat. (O ora, poate doua...)
  • Adu-ti aminte sa accepti si sa iubesti. (In fiecare moment)
  • Sa invat. (Pana cand nu mai pot)
  • Adu-ti aminte sa ierti, sa accepti si sa iubesti. (In fiecare moment)
  • Sa ma uit la Luca. (Oricat de mult imi pofteste inima...)
  • Adu-ti aminte sa iubesti! (In fiecare moment)
  • Adu-ti aminte sa iubesti! (Cu fiecare celula)

joi, 3 ianuarie 2013

Un nou an, o noua muza.



Marea. Marea dragoste, marea mea pasiune pentru oameni, marea intrebare: "De ce?", toate sunt ale marii. Chiar daca intr-un joc de cuvinte, chiar daca doar eu cred asta, chiar si asa. Cum stii ce stii? Simti ca stii. Si atunci uite:

Imi plimbam mana prin sutele de trairi lasate de el si altii ca el, intr-o apa care mereu se grabea sa adune tot ce gasea pe malul aparent gol. Nici noaptea, nici luna, nici furtunile, nici razboaiele, nimic nu se putea opune fortei marii. Mereu ma-ntrebam cum ajung acolo, ce ma face sa stau si ce sa ma destainui. Cui sa-i multumesc ca pot? Mamei ca m-a facut, Universului ca mi-a permis sa ma intorc, cui? Tuturor. Am sa ma opresc acum.

Intre 2 idei se strecoara si-o a 3 a. Unde e invalmaseala e bine. Viata mea e un joc mai complex decat "Matele-ncurcate", dar se rezolva la fel. Ma pricep la jocul asta, fie ca e vorba de sireturi, de maini, de ganduri, de situatii...toate se descurca si nimic nu se rupe cu adevarat. Autocontrol. Printre cele mai grele lucruri de invatat, de deslusit cu adevarat pentru ca nu e de ajuns sa afirmi ca-l deti. Simti ca te pricepi cand poti sa te abtii sa faci aceleasi tampenii, cand nu mai doare pentru ca ai invatat sa faci sa treaca. Cu toate astea vine un sentiment ca poti sa muti muntii din loc si chiar daca n-o sa-ti iasa o sa fii bine. Si atunci inseamna ca mi-am vindecat dependenta de oameni? Ca-mi sunt suficienta si pentru iubire si pentru despartire si pentru toate celelalte lucruri lumesti unde e nevoie de 2 cel putin? Ce bine. Crede-ma pe cuvant: ce-ti doresti aia primesti si de ce ti-e frica de aia nu scapi. Altfel spus, orice ar fi: nu te teme. Nu e vorba de curaj, ai doar incredere. 

Asta e noaptea de care mi-era dor. Bine ai venit, mai ramai, e loc si pentru tine in camera mea, in gandul meu. Inca un pahar minunat de inspiratie demi-dulce. Noroc acum, noroc intotdeauna. Acum ca ai venit, o sa-ti spun: iubesc. Fumul tigarii mele se joaca pe aceeasi melodie de 3 ore, urechile imi sunt acoperite de casti si pe acelasi ritm iubesc. Imi vine sa urlu de fericire! Totusi ma voi abtine pana dimineata, nu pot speria noaptea care tocmai ce-a sosit...ce fel de gazda as fi?

Asta chiar va fi o Noapte buna! O zi frumoasa fara ganduri si plina de fericire va doresc!