luni, 6 mai 2013

Despre mine.





Cum ajung sa vorbesc intotdeauna singura?  Cum de toate intrebarile au raspuns numai noaptea tarziu?

Iubiti antici, ziua si noaptea se contopesc in capul meu sub forma unor intrebari stupide, imbratisate intr-un final de raspunsuri pe masura. O necesitate a zambetului de dimineata, a lacrimilor din miezul zilei si a cascatului alene de seara. Ce zi minunata petrecuta intr-o stare de blocaj celular si informational. Nu intelegi!? Am zacut intinsa pe patul meu indeajuns de mare, dar totusi uneori parca prea mic pentru mine si ideile mele. Nu-mi aduc aminte ultima seara in care m-am intins pe el, in ultima vreme sunt inghesuita la perete de tot felul de absurditati. Camera mea a devenit mult mai mica, infinit de mica, aerul parca se chinuie sa-si faca loc. E plin de mine, de iubirea mea, de ura mea, de frustrarile mele, de dorul meu, de amintirile mele, de planurile mele sfioase pentru atatea zile de maine, de lacrimile mele, de urletele mele, de mine. Si-ntr-un loc atat de sufocant e greu sa lasi sa razbeasca o idee  noua, toate celelalte comploteaza pentru a o ucide. Gelozie calda pe toti peretii, intre toate cartile si langa mine in pat. Ma simt singura. Eu cea din adancul corpului meu vreau sa traiesc ce mi-am dorit, sa ma plimb printr-o padure doar ce nascuta si sa ascult cum viata poate fi frumoasa de atata timp. Sa privesc stelele si sa vorbesc despre non-sensuri, sa rad pentru ca imi place sa-mi imaginez colturile gurii mele dansand pe ritmuri zgomotoase. Vreau sa fiu atat de lenesa cat simt ca sunt in unele zile, sa tac cand toti ceilalti vorbesc si sa sa nu se simta nimeni ofensat ca n-am nimic de zis. Vreau sa tac si o fac pentru ca ideile, propozitiile, remarcile si toate celelalte suna mult mai bine in capul meu, vreau sa ramana in capul meu pentru ca nu simt ca urechile din jurul meu inteleg asemenea galagie. E un permanent SunWaves in capul meu si uneori, boxele iau foc. Vreau sa am langa mine un om care sa ma accepte asa cum sunt si sa ma contrazica ori de cate ori are ocazia, sa nu lase totul la aprecierea mea, pentru ca apreciez la fel de prost cum ma orientez. Am nevoie de cineva indraznet care sa faca nebunia mea sa prinda viata pentru cateva momente, ore, zile, saptamani. Stiu sigur ca nebunia aia e cumva o ruda indepartata, dar de sange, a unei fericiri indescriptibile. Am nevoie de cineva linistit ca sa poata calma toate gandurile mele speriate, cineva care sa-mi zica ca va fi bine, chiar daca nu va fi. O mana stanga pentru mana mea dreapta, o privire care capteaza ce nu poate capta a mea, o jumatate, acea jumatate care face "click", o bucatica care umple toate golurile, care iti satisface toate nevoile, o bucatica in gandurile caruia poti sa dormi linistit chiar si pt 10 minute. O bucatica care incepe sa-ti curga prin vene, sa te inunde si sa nu te mai saturi. De asta am nevoie. Am reusit sa ma asez pe scaunul din fata computerului, acum astept sa se linisteasca ideile pe care le-am ravasit pana aici. Stii cat de mult imi place mirosul de primavara cu cafea si tutun? Parca e mirosul sufletului meu, mirosul care sterge tot ce n-a mers bine pana ai dat de el. Venisem aici sa-ti trimit un mail.

"Buna. M-am trezit zambind azi dimineata, ai fost toata noaptea printre gandurile mele, ca un fel de controlor. Draguta seriozitatea ta: "Actele va rog!", "Oh, prea indecenta pentru o zi de luni, revino zilele urmatoare". Nu stiu cat vor asculta de tine, dar daca esti tu cel care le calmeaza, te invit la o cafea. Asta inseamna ca nu poti intarzia si ramane pe Marti sau Miercuri, cand indecenta e in loc de biscuitele cu ovaz si scortisoara pt cafea. M-am apropiat de tine, te simt ca un ghem de sfori in stomac. Ai grija de tine si nu strange prea tare ca nu intentionez sa plec nicaieri!
O prietena,
Constanta, 6 Mai 2013, 13:56"