Inceput de Mai precoce.

Ma plimbam printre portocalii infloriti in acea dimineata. Umblam des in talpile goale, ma emotiona peisajul si pamantul afanat si umed. Uneori ma intrebam ce ar putea sa fie in capul atator trecatori cand ma vedeau hoinarind bezmetica printre pomi, oare le paream iesita din comun? Ori le paream lunatica pur si simplu? In timp ce imi faceam siesta ma gandeam la o ploaie lenta. N-a durat mult. A inceput sa ploua cu stropi mari, facand florile de portocal sa-si imprastie magia peste mine, atunci am avut prima revelatie. Nu trebuia sa purtam haine. De ce ne ascundeam oare toti dupa niste carpe? Tesaturi colorate, brodate, albe, lungi, mulate, negre sau scurte...la ce folos? Cu un gest nebunesc exact ca al unui copil care abea descopera mirosul primaverii sau apa calda a marii mi-am aruncat camasa. Am continuat sa ma agat de trunchiurile pomilor si sa imi onduiesc trupul cald in piruete simple, dar totusi atat de complexe. Ma priveau cu totii, acum nu aveam nici cea mai mica indoiala de gandurile lor, i-am simtit rezervati si rusinati. Femeile ma priveau cu ciuda, poate ura. Dar de ce? Si sub rufaraia lor se afla acelasi lucru, poate ca si-ar fi dorit libertatea pe care mi-o daruiam de una singura si nu indrazneau. Nu e vina mea, nu e vina mea, atat imi spuneam. Imi alegeam cu grija pasii, marunti si fermi. Lasam urme in pamant ca atunci cand mergeam cu talpile ude pe-un nisip prea fin, simteam ca ii apartin si ca mi se supune. Superb sentiment. Plimbarile mele se terminau adesea sorbind din ceasca de cafea la umbra vre-unui pom. Ma bucur nespus. Ma bucur de acum, ma bucur si acum si mai tarziu. Abea acum traiesc, abea acum respir, abea acum am simtit ploaia. Nu cred ca intelegi, dar abea acum m-am nascut. Traiesc. Ma bucur.