luni, 30 aprilie 2012

Jurnal de bord

No. 3 - Fumul


Tot orasul e un gratar. Mirosul marii a fost estompat de mirosul de mititei si carne fripta. Ed*/** si cu mine am fost aruncati intr-un alt univers. Ma intrebam, oare de cate ori cuvantul "eu" poate sa insemne altceva, mai exact cum poate sa defineasca atat de multe Gina?! M-am bronzat.

*Eduard pe scurt.

**Unul dintre cele mai importante persoane cu care Gina interactioneaza.(!)


Luni, Aprilie 30

vineri, 27 aprilie 2012

Jurnal de bord

No. 2 - Acum bis.


Ne place sa suferim. Suntem construiti dupa o schema complexa si un mecanism inca prea ciudat care ne ofera o tolerabilitate iesita din comun. Suntem apti sa induram chinuri mistuitoare, ba chiar ajung sa iti hraneasca dorinta de a trai. Suntem capabili sa degradam ceea ce presupune fiinta umana, doar pentru inca 5 minute de respiro. Poate suntem doar egoisti sau poate atunci cand suntem fata in fata cu moartea ii zambim in coltul sufletului pastrand un singur gand: Eu te-nving, nu e timpul inca. Multi esueaza lamentabil, altii sunt demni de statui, dar cine sa le ridice? Discutia asta este departe de a fi profunda, incerc in schimb sa nu ating ridicolul. In ciuda sensibilitatii noastre si a inclinarii pentru arta, muzica si frumos cand suntem in fata fericirii, fugim ca niste caini speriati. De ce? Pentru ca de cele mai multe ori se intampla doar prin filme si atunci urmeaza inevitabilul gand: E prea frumos ca sa fie adevarat. Nu mi se poate intampla mie. Ba se poate. Asta obisnuiam sa fac si eu, sa-mi rapesc singura dreptul de a zambi cu toata fiinta, sa radiez in fata mizeriei, in fata prostiilor cu care-mi incarcam gandurile(si asa prea multe). Stii cum? Am zambit. Am zambit chiar si atunci cand imi venea sa daram vreo cladire, chiar si atunci cand mi se umezeau ochii de ciuda. Si am facut ca un gram de fericire sa-mi revina din putere, din tolerabilitatea de care-ti ziceam si tie. Si merge. Ciudat sau nu, se simte.

Dimineata asta m-a prins sorbind dintr-o ceasca de capuccino cu multa spuma si doua pliculete de zahar brun. Nu mi-a lipsit nici tigara, nici conversatia revigoranta pe care am purtat-o cu mama. Da, eu, Gina, inca stau cu mama. Si ce? Ma face asta incapabila? Nu, poate doar putin mamoasa. Putin mai mult dependenta de discutii pline de sens si informatie. Dependenta mirosului de "acasa". Am sters praful, m-am imbracat, mi-am luat cartea, m-am incaltat si am plecat pe plaja. Azi nu e rost de privit pereti, azi trebuie sa fac ceva. Si-am sa fac.


Vineri, Aprilie 27

Jurnal de bord

No. 1 - Acum.


Dupa ce m-am pierdut in sutele de intrebari, am inteles. Toti murim mai devreme sau mai tarziu. Da. Asta e adevarul, suntem niste simpli muritori. Cu vieti interesante, agitate, incarcate, groaznice, cum ne-cum, se termina. Si cand mi-am adus aminte de asta au inceput sa curga ganduri unul dupa altul. Prima data ma intrebam cum as vrea sa se intample asta... cred ca vreau sa fiu surprinsa in timp ce ma gandesc la egipteni, sa fie ca o boare linistitoare si sa-mi ofere timpul necesar sa apuc sa spun ce simt. Sa-i ingrozesc pe cei din jur cu ideea linistii de dupa. Daca or sa fie oameni in jur. Ar fi incredibil daca s-ar intampla in timp ce as privi aurora boreala sau in timp ce as descoperi cel mai mare secret al umanitatii. Cat de groaznic. Nu pot sa-mi aleg nimic, nu e decizia mea, desi ar putea fi, nu se va intampla cand vreau eu. Toate la timpul lor... Apoi vine intrebarea: ce se intampla dupa? O sa-mi beau cafeaua cu ingerasi cantand la harpe pe norisori pufosi? O sa primesc o gradina plina de tuberoze de care va trebui sa am grija? Sau efectiv o sa am o galagie de timp sa meditez la toate cele facute? Poate n-o sa fac nimic. O sa ma plictisesc. Oare o sa-mi fie dor sa fiu vie? Si oare cat inseamna o eternitate? Sufar de claustrofobie, nu pot inca sa ma impac cu ideea sicriului. Stiu, e macabru, dar nu e un subiect tabu. Ni se intampla zilnic, secunda de secunda cineva afla raspunsul la toate intrebarile...

Asa mi-am inceput dimineata. Am visat ca in incercarea mea de a salva lumea, muream. Si moartea nu era decat o imagine neagra in care ma sufocam. E inutil sa mentionez ca am salvat-o, dar am fost singura condamnata. Se merita in vis. Ajunsesem sa fiu cineva care urma sa traiasca in amintirea celorlalti mai mult decat toti. Cine nu-si doreste asta? (Esti ipocrit daca spui ca tu nu...) Iarta-mi manierele, sunt Gina*, cel putin in dimineata asta. Restul, pe mai tarziu!


Vineri, Aprilie 27

*Numele personajului este fictiv, orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare.

joi, 26 aprilie 2012

Inceput de Mai precoce.

Ma plimbam printre portocalii infloriti in acea dimineata. Umblam des in talpile goale, ma emotiona peisajul si pamantul afanat si umed. Uneori ma intrebam ce ar putea sa fie in capul atator trecatori cand ma vedeau hoinarind bezmetica printre pomi, oare le paream iesita din comun? Ori le paream lunatica pur si simplu? In timp ce imi faceam siesta ma gandeam la o ploaie lenta. N-a durat mult. A inceput sa ploua cu stropi mari, facand florile de portocal sa-si imprastie magia peste mine, atunci am avut prima revelatie. Nu trebuia sa purtam haine. De ce ne ascundeam oare toti dupa niste carpe? Tesaturi colorate, brodate, albe, lungi, mulate, negre sau scurte...la ce folos? Cu un gest nebunesc exact ca al unui copil care abea descopera mirosul primaverii sau apa calda a marii mi-am aruncat camasa. Am continuat sa ma agat de trunchiurile pomilor si sa imi onduiesc trupul cald in piruete simple, dar totusi atat de complexe. Ma priveau cu totii, acum nu aveam nici cea mai mica indoiala de gandurile lor, i-am simtit rezervati si rusinati. Femeile ma priveau cu ciuda, poate ura. Dar de ce? Si sub rufaraia lor se afla acelasi lucru, poate ca si-ar fi dorit libertatea pe care mi-o daruiam de una singura si nu indrazneau. Nu e vina mea, nu e vina mea, atat imi spuneam. Imi alegeam cu grija pasii, marunti si fermi. Lasam urme in pamant ca atunci cand mergeam cu talpile ude pe-un nisip prea fin, simteam ca ii apartin si ca mi se supune. Superb sentiment. Plimbarile mele se terminau adesea sorbind din ceasca de cafea la umbra vre-unui pom. Ma bucur nespus. Ma bucur de acum, ma bucur si acum si mai tarziu. Abea acum traiesc, abea acum respir, abea acum am simtit ploaia. Nu cred ca intelegi, dar abea acum m-am nascut. Traiesc. Ma bucur.

duminică, 8 aprilie 2012

Urme de migdale intr-o duminica seara.

Am citit o chestie interesanta pe un blog pe care-l urmaresc de foarte putin timp si anume Vorbe si Tutun(UntitleD), atat de multe intrebari incat iti taie respiratia, desi ai ajuns abea pe la a 6-a. Si chiar asa, cine esti? Cine sunt? Ce gandesti? Ce te defineste? Ce te face sa razi si ce iti provoaca sila? Par a fi intrebari menite sa te descoasa, sa te dezbrace, ramanand gol si totusi plin de intelesuri. Poti sa faci parte din real, din realul tau sau fara sa realizezi din realitatile contopite ale altora, cum stii in care esti? Mereu in al tau, rareori sau doar uneori in al altora. Si cine esti? Poti fi o suma de ganduri nespuse, o suma de experiente adunate inca de cand a inceput istoria si pana acum, un milion de trairi pe care obosit nu te mai deranjezi sa ti le explici, un simplu om cu prea multe ganduri si prea putin timp, poti fi un baiat, poti fi o fata, poti fi un fluture sau un arici, poti sa fii chiar ceea ce vrei si totusi altul. Ce te defineste? Sa fie stilul haotic in care iti pastrezi lucrurile sau poate doar faptul ca bei cafeaua fara zahar si urasti laptele sau poate, chiar acel alter ego care te-ndeamna sa fii altfel decat esti in fiecare zi...Dar poate tu in esenta te definesti.


Ma trezisem mai ciudat ca in alte dimineti. Acum ma uitam admirativ catre un perete gol ce se lasa imbracat c-o lumina rosie calda. Imi schimbasem jaluzelele. Ceva ma facea sa radiez de fericire si nu puteam sa-mi dau seama daca lumina sau esenta tare de lavanda facea asta... Mi-am continuat trezirea care de obicei e un intreg ritual...snooze pentru telefon si incep sa ma intind mangaiand la intamplare lenjeria, imi caut picioarele (sunt la locul lor de fiecare data), imi ating si fata cu mainile uscate si fine...toate sunt la locul lor, inca un snooze pentru telefon si ma gandesc la ce-as putea sa-mi doresc pentru ziua de azi. 2-3 alegeri si gata, abea acum incep sa-mi fac curaj sa ma dau jos din patul cald, sa-mi parasesc cuibul presarat cu vise, dorinte si altele ca ele. Inevitabil in fiecare dimineata ma fericesc cu acelasi gest, trag jaluzelele si-mi privesc corcodusii (acum sunt infloriti, superba imagine, superb miros de aer curat si parfumat primavaratic) si incerc sa ma hotarasc cu ce sa ma imbrac... Azi toata ziua m-am gandit obsesiv la mirosul de ploaie si de dupa ploaie, imi umple sufletul de-o fericire ciudata. Nu stiu de ce. Poate am fost si eu intr-unul din stropi, poate am fost chiar pamantul pe care cad, poate am baut doar ceea ce-am fost. Si-atunci daca as fi fost toate si acum sunt o suma a tuturor razelor, a tuturor stropilor de ploaie, a pamantului ud de dupa, a frunzelor umede, a diminetilor insorite, a ierbii onduite...Ma simt ca si cum sunt indeajuns. Imi sunt suficienta. Imi multumesc, Merci!

Lumina chioara de veioza

Si iata-ma din nou in fereastra alba, acum gandindu-ma la superficialitate si incercand sa scriu despre asta, dar sunt convinsa cu nu voi fi coerenta. De dragul tastaturii am sa-ncerc. M-am apucat ieri sa citesc "De ce iubim femeile" de M.Cartarescu, am facut-o din pura curiozitate si pentru ca prea multi oameni in jurul meu vorbeau despre asta. Nu eram curioasa de raspunsul la intrebare, pentru ca inca ma atrag barbatii, dar o parte a ego-ului meu simtea nevoia sa afle cum vede un barbat toata treaba asta. N-am aflat de ce. In mod normal citesc printre randuri si inteleg ce-mi trebuie si ce vreau din ceea ce lecturez, facand asta si acum mi-am pus o groaza de intrebari si am ajuns la concluzia ca n-am depasit superficialitatea caracteristica speciei. Nu sunt asa cu toate lucrurile, nu sunt asa cu munca mea, dar sunt asa cu oamenii. Ma gandeam ca desi am cunoscut o sumedenie de oameni, care mai de care cu tabieturile si nebuniile lui, acceptarea n-a adus cu sine si dorinta de cunoastere si acomodare mai departe de pragul in care am tras concluziile mai sus mentionate. Dupa ce-am terminat de citit ma apucasem sa-i creionez in capul meu pe toti, o imagine hilara pana la un punct, macabra dupa el. De fel suntem superficiali lipind etichete pe capul unuia si al altuia, ba e prost, ba e trist, ba e incapabil, ba e prea calm, ba e prea vulcanic, niciodata pe gustul celui ce eticheteaza, dar. Exista un dar, un dar care ma face sa ma gandesc ca si eu afisez n fete in functie de oamenii pe care ii cunosc, probabil si ei ma considera asa sau altfel, dar sunt oameni care reusesc sa depaseasca bariera asta tampita indusa de societate si se tin scai de tine sa te cunoasca. Cam asa se intampla, ceea ce nu inteleg eu este urmatorul lucru: De ce sa vorbesti cu un om cu care nu ai ce vorbi? De ce iti umplii timpul cu o persoana pe care n-o agreezi inca de la inceput? De ce? Din egoism. Pentru ca fie vrei sa iesi din rutina, fie peretii casei tale se impreuneaza ciudat pentru a complota impotriva sigurantei tale, fie pentru ca prietenii tai ti-au uitat adresa ori numarul de telefon. Pur si natural egoism al unui ego care nu te lasa sa respiri. Asadar ce e superficialitatea? Daca ma-ntrebi pe mine o sa-ti zic ca superficialitatea nu este decat un ego needucat care te indeamna sa fii egoist din cand in cand. Aflandu-te intr-un loc unde nu-ti doresti sa fii, vorbind cu o persoana pe care n-o agreezi, discutand lucruri importante de parca ti-ar pasa sau ai face ceva cu ele, dand sfaturi si altele nu te fac sa fii decat impersonal si lipsit de suflarea vie care anima lucrurile pe aici. Nu stiu, asa cred. Probabil asta e. Citeste si tu printre randuri.

vineri, 6 aprilie 2012

Departe de mine


Ce ciudat se simte, ce frumos miroase. M-am trezit de dimineata si era primavara, totul parea sa se dezamorteasca sub privirile calde si senine ale cerului. S-au intamplat atatea lucruri... M-am schimbat, nu stiu cum am facut asta si nici nu prea conteaza. Pur si simplu intr-o dimineata m-am trezit alta eu, cu alte ganduri, cu alte perceptii, cu alt entuziasm, o eu ancorata in real. Atat de ancorata in real incat am senzatia ca fiecare secunda traita se pierde, exact ca lucrurile pe care le folosesti zilnic...cel mai clar exemplu ar fi un servetel. Te stergi de sudoare, pe maini, iti stergi nasul dupa care il arunci, nu mai exista, nu-ti mai tine mainile ocupate, nici macar atentia...Asa se intampla cu secunda mea. Ma bucur pentru mine, ma bucura faptul ca pot in sfarsit sa ma bucur de tot ceea ce se iveste, ca pot sa traiesc acum si doar acum. Nu reusesc nici macar sa-mi fac planuri pentru maine, mi se pare o pierdere de timp inutila, iar timpul e putin oricum.

Am evadat de curand printr-o plimbare in Bucuresti...ciudate sentimente. Desi e un oras atat de mare, de agitat si ingramadit mi se pare mort pana la lasarea soarelui... E absolut cenusie imaginea pe care mi-am format-o. Te deprima sa vezi cum sute de oameni urca tristi si mecanic in autobuze, sleiti de atata seriozitate indreptandu-se spre locurile de munca banuiesc. Sunt atat de plini de probleme incat nu ridica nici pret de-o secunda capul din asfaltul sufocant de rece... E perfect normal ca toti ceilalti sa isi vada de treaba lor si sa nu te analizeze din cap pana-n picioare, dar nu s-ar opri din mers nici daca ar ploua cu meteoriti. Prea reci pentru gustul meu, prea putin personificati, pur si simplu mecanisme unse la timp cu iluzii despre o lume mai buna si mai calda... Lasand la o parte imaginea absolut macabra pentru mine, mi-am revazut niste prieteni si mi-am facut altii noi nesperat de repede. Stiam ca nu am probleme de comunicare si integrare, dar eram atat de "fara chef" incat n-as fi iesit din casa si automat m-am gandit ca n-as fi o companie placuta, dar de dragul compromisului am facut-o si p-asta...si ma bucur ca am facut-o. Inca de cand am ajuns si pana cand am ajuns acasa am avut o problema in a realiza ca sunt chiar acolo, facand una si alta alaturi de oamenii pe care imi doream sa ii vad de mult timp. Poate prea mult in cazul altora. Ma intrebam un lucru, vi s-a intamplat vreodata sa simtiti acceptarea asa cum e ea definita? M-a socat gradul de tolerabilitate de care am dat dovada mai bine de 12 ore, m-a socat atat de tare inca mi-a ridicat inevitabila intrebare: "De ce?". Pur si simplu banuiesc, karma in cazul meu e o treaba dubioasa. M-am gandit ca poate pur si simplu am o datorie morala fata de acel om dintr-o alta viata si ca in asta nu exista resemnare, isterie si pareri despre ci doar acceptarea fiecarei suflari, fiecarui gand, fiecarei fraze mai mult sau mai putin logice, cu sens deplin sau fara nici o noima. Am sa-i multumesc, nu pentru ca exista sau pentru ca a fost la momentul potrivit unde trebuia ci doar pentru lectia de care am avut parte. Anumite lucruri se invata doar experimentand, citisem de nenumarate ori ca trebuie sa ii accepti pe cei din jurul tau ca atare pentru ca fiecare dintre noi este doar o suma de alegeri mai bune sau mai proaste. E evident ca oricat incerci ti-e imposibil cu o parte din ei sa-i accepti, asta se intampla de obicei cand acele persoane iti impartasesc idei citite pe net, te lovesc cu sfaturi vazute prin filme...e inevitabil sa nu iti doresti sa-i plesnesti. Traieste si apoi discutam, nu intotdeauna lucrurile sunt menite sa aibe un happy end. Si pana si acel happy end e relativ, depinde din punctul cui de vedere privesti. Lasand asta si pentru un alt post ajung la partea in care eu, cea care fugea de compromisuri ca de dracu`, am ajuns sa fac unul. Si intr-un mod ciudat, m-am simtit mai mult decat bine. A fost absolut relaxant, simteam cum se destinde fiecare celula, mai ca ar fi avut putin si se inghesuiau una in alta de fericire. Asa ca am lasat invataturile pentru cei care traiesc pentru si printre randuri si mi-am asumat responsabilitatea cuvantului "acum" si "vedem dupa". Nu ai ce sa vezi, acel dupa nu vine dupa 3.12446785980875 secunde, vine dupa o perioada de timp cand te gandesti sa tragi linie si sa vezi ce s-a intamplat cu tine in decurs de n luni x saptamani t zile u ore 3 minute 2 secunde si 1 milisecunda. Ar fi multe de spus, mereu sunt mai ales dupa o pauza de genul...


Traiti azi ca si cand maine nu exista, faceti din orice moment acum si nu candva. M-am plimbat cu secunda de mana, alergand haotic, cantand si clatindu-mi privirea. Nimic nu e mai frumos ca sentimentul clar ca traiesti, ca esti viu, ca respiri, ca stai sub un cer... Traieste acum, n-o lasa pe maine.