Cine esti? Cine ma faci sa fiu? De ce? Vii tu neinvitat? Te chem mereu si nu-mi dau seama? Poate sunt mai capabila si mai puternica decat stiam eu ca sunt...Ascult ploaia, te vad. Atipesc...
Se pierdea in zare o lumina alba, palida. Simteam mirosul de iarba proaspat cosita, dar imprejurimile se-aratau goale.Totul era alb, un alb sters. Atunci m-am gandit la cel mai absurd lucru. Ca am murit si-am reinviat ca muza intr-un tablou al unui pictor nehotarat...Ce convenabil. Speram totusi sa fie un peisagist, un romantic ca macar povestea de dupa sa n-aibe gust amar. Inca doi pasi si-am gasit cel mai superb loc, o alee luminata slab de soare, ingusta, cu piatra cubica asezata migalos. La dreapta si la stanga ei cadea lung o perdea de ciresi infloriti. Oare aici incepea tabloul? Albul se rasfira printre copaci, incertitudinea mergea la pas cu timpul, totul a devenit clar dupa prima intrebare. Murisem cu adevarat. Dar ce cautam acolo?
- Iti place sa intarzii!
Era vocea! Aceeasi voce...si cat timp a trecut. In aceleasi ganduri isi mai face loc unul, am emotii. Tremur de bucurie, zambesc cu totul. Nu mai sunt eu, sunt doar fericirea mea intr-un corp far` de nume. Inevitabil imi cad ochii in piatra cubica cenusie, ar fi ciudat sa-ti zic ca n-am mai vazut asemenea pietre? Poate nuanta de cenusiu era diferita, sau chiar forma...sau poate eram doar prea atenta sa nu-mi tradez emotiile. Aveam privirea pironita la firele de iarba ce ieseau dintre pietre, atat de firave si de-un verde crud. Cu un gest scurt am privit in urma mea, eram curioasa cate fire si-au gasit sfarsitul sub talpile mele tinere si reci. Nici unul. Nici macar unul. Sunt indemanatica sau drumul ma poarta incotro vrea el. Nu ma opun. Continui sa tac, ma simt de parca pentru a mia oara nu am limba, nu pot sa articulez nici un sunet, nu pot nici macar sa respir apasat...
-Iar ai emotii, ma asteptam. A trecut ceva timp...
-Nu..nu...nu e asta. Sunt...da..multe emotii.
-Mi-era dor de tine. Iarta-ma daca te-am speriat.
-Am murit?
-Esti aceeasi.(a spus-o pe un tot amuzat si linistit, impacat ca timpul n-a schimbat nimic) N-ai sa te schimbi niciodata!(radia ca nu s-a inselat, imi mai spusese asta, dar atunci se indoia teribil...) Nu copile, n-ai murit.(aproape ca rade...ce tampita cred ca par..) A trecut atat de mult timp incat sa uiti? Apropie-te!
-Mereu o sa fiu aceeasi. De ce-ai lipsit atat?
-Nu ma certa. Hai sa ne plimbam, lasa cuvintele pentru alta intalnire, nu vreau sa vorbim. Vreau doar sa te simt langa mine pentru ca asta chiar mi-a lipsit.
-Si discutiile nu?
-Nu. Discutiile imi rasuna apasat seara de seara, ba chiar ma mir de fiecare data cate tampenii putem spune, hai.
Imi priveam degetele. Incercam sa inteleg cum. De ce. Cat tine? Incercam sa ma urnesc din loc, sa fac totul sa para natural, dar la fel de natural ma-ncerca si teama si furia si plansul. Mi-am ridicat privirea in cer...n-aveam cer. Aveam doar o alee cu ciresi infloriti si pe el. As vrea sa stiu cine e...As vrea sa stiu cum gaseste toate locurile in care desfatarea nu are sens. As vrea sa inteleg de ce totul pare familiar chiar daca ma cheama in cine stie ce colt noroios si plin de mizerie. Sa fie doar el cel care manevreaza intregul complex de imagini si sentimente? Sa fie el papusarul si eu o simpla marioneta? Imi placea ideea tabloului. Mi se parea o realitate acceptabila, puteam sa fac sa treaca multe lucruri, puteam sa calc linistita pe acuarele pentru ca n-as fi fost decat o pata de culoare. Se apropie...mi-e teama. Il simt cum se intristeaza, dar mi-e frica. Mi-e frica.
-Tot n-ai depasit teama? Tu nu intelegi lucruri elementare. Esti captiva in propria-ti minte, in propria-ti paranoie. Iesi de acolo, te rog! Nu sunt aici sa-ti fac vre-un rau, nu sunt aici pentru nici unul din motivele tampite pe care mintea ti le da. Mi-a fost dor de tine, mi-a fost dor pana si de momentul asta ciudat de care avem parte de fiecare data, mi-e dor. Iarta-ma ca am lipsit, doar ca n-am mai reusit sa deschid aceeasi usa...Am fost slab. O data. Atat.
-Nu...si stiu. Dar ador cand imi explici atat de cald si afectiv de fiecare data. Nu pot sa ma satur de sentimentul asta, imi pare rau ca profit. Dar il ador, sau...te ador. Nu e teama, asa ne-am invatat, asa vreau sa fim aici.
-Esti o escroaca sentimentala, vino aici! (m-a strans atat de tare in brate, si doamne cat de bine a fost!!) Am continuat sa ne jucam ca doi copii, aveam parul nins cu flori de cires, ma indragosteam pentru a mia oara si chiar si acum parea la fel de autentic. Ne-a cuprins o frenezie cum n-as putea sa-ti explic...ne-am prins mainile una de cealalta si am luat-o la pas pe aleea far` de sfarsit. N-a mai zis nimeni nimic, dar stiam si discutam in continuare la fel de multe. Ii simteam pulsul, il simteam viu si ma intregea ca si cand abea atunci exista conceptul de "eu". Ma intrebam ce simte el, desi respiram si mergeam la pas. Nici acum nu i-am vazut fata. Il iubesc.
-Am obosit, vreau sa dorm. Mai vorbim si alta data, te rog. Mi-a fost dor, mi-e somn... (Si ca atunci cand se ridica cortina totul se estompa...)
M-am trezit, ma sufocam intr-un vid rece. Am sarit sa deschid geamul si cu un gest mecanic m-am aruncat inapoi in pat. Ploua. Ma-ntreb ca-n fiecare dimineata, cine esti? De ce eu? Dar, cine esti? Mi-e dor de tine. Mai mult decat crezi.. si stiu ca intr-o zi, toate astea vor fi mai mult decat un vis, decat un drum. Ramai cu bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu