marți, 21 august 2012

Fara diacritice, fara sens, fara mine.


Am amortit. Nu simt nimic. Ma simt intepenita intr-o stare de tranzitie, de parca doar ce m-as fi trezit dintr-o operatie de 5 ore. Sunt amortita, ma doare capul iar ochii mei se uita vag undeva anume fara sa reuseasca macar vreo secunda sa focalizeze ceva. Nici macar nu aud pe nimeni vorbind. Unde rahat am ajuns acum? Ma simt respingatoare pentru ceilalti si nici nu pot sa-mi dau seama de ce fac asta. Experimentez o stare de "i had enough", nu vreau pe nimeni, nu vreau nimic, nu-mi mai place nici macar sa-mi beau cafeaua sau sa fumez, cumva toate astea imi dau impresia ca m-as fi ascuns in spatele tabieturilor ca sa cred ca stiu cate ceva despre mine. Realizez ca probabil ceilalti stiu mai multe lucruri despre mine decat stiu eu, dar nu cred ca ma deranjeaza acum decat lipsa mea de orice. Paradoxal insist sa-mi beau cafeaua de dimineata si sa fumez, dar ma enerveaza inclusiv fumul tigarii mele care in loc sa iasa pe geam mi se izbeste in fata. Cineva a preluat controlul...poate ca in loc de o persoana sunt o conglomeratie de suflete intr-un singur ambalaj. Suna trendy, se simte ca dracu. E obositor sa te trezesti dimineata, sa incerci sa te mentii pe linia aia de plutire care aduce cu ea sentimentul de :"Sunt eu.", iar atunci cand esuezi, sa te intrebi: cine esti de data asta? Nu cred ca au un scop. Cred ca gandesc prea mult. Revenind, vorbeam despre chestii paradoxale, desi nu suport pe nimeni langa mine si nu am un motiv plauzibil si verosimil pentru asta, imi doresc pe cineva care sa fie langa mine. Altcineva decat familia mea. Un om capabil sa-mi accepte toti piticii, toate toanele, sa ma accepte pe mine mai departe decat imaginea mea. Un om care sa ma enerveze cu mici chestii, dar care sa ma faca in acelasi timp sa vreau sa stiu mai mult. M-am saturat de aceleasi replici de rahat, de aceleasi conversatii fara nici un scop, de statul aiurea pe cine stie ce banca incercand sa cauti o solutie sa iesi si solutia nu mai vina. E de ajuns. E prea multa rutina si prea mult timp investit in nimic, un nimic care nu o sa fructifice nici o secunda acum sau mai tarziu. Desi initial parea distractiv, acum e frustrant. Toata lumea traieste intr-o stare de latenta. Toata lumea e amortita, poate chiar doarme. Oare ne resimtim toti dupa aceasta mare perioada de NIMIC?! Putin probabil...
Vreau sa ies de aici. Trebuie sa ies de aici pana nu ranesc toate persoanele din jurul meu. Sunt amortita si nu simt nimic. Nu ma doare, nu ma bucura, nu ma supara, nu ma incanta, nu se intampla nimic. Voi iesi.

Niciun comentariu: