Cum se risipeste vantul...

                 

E prima data cand am curaj sa spun. Mi-e frica. Doamne, atat de frica. Mi-e frica de mine si gandurile mele. Nu mai stiu ce nume poarta emotiile, nu mai stiu cum e ca ele sa iti fi trecut intamplator prin fire. Si nu doar ca mi-e dor, dar ma tot intreb de ce am permis asta? Spuneam adesea ca simt ca devin omul de care fug…mi-as fi dorit sa ma insel. Mai departe de randurile triste pe care le-am asternut, n-a ajuns nimic. Nimic din ceea ce am ales sa cred nu se poate schimba, dar eu o pot face. Pot. Ziua a fost data sa lumineze strazile, potecile si pe unii dintre noi mai morocanosi si reci, noaptea e lumina pentru minte, e linistea la care ravnim cu toata suflarea dupa o anumita varsta. Nu e prima piatra din drumul meu, nici cea mai mare. Nu e nici macar infricosatoare, e doar o piatra cum am mai vazut pana acum, la fel ca dimensiune…singura diferenta este ca cea de acum are mai mult de 4 fete. Are o infinitate de aspecte, toate dependente de mana care o tine, de soarele de afara, de poteca aglomerata sau nu, de temperatura si mai ales de ochii care o privesc. Singura problema pe care am avut-o pana acum a fost ca nu stiam la ce anume privesc exact. Acum stiu. Calea simpla o sa ramana mereu pentru neexperimentati si pentru cei lipsiti de spirit de aventura. Mereu am auzit ca "Te complici si iti complici existenta mai mult decat ar putea o fiinta complicata sa-si complice vreodata viata complicata."Ei bine…Da. Doar ca eu nu zaresc nici o problema la orizont,e ca si cand m-as fi nascut sa speculez momentele din viata mea si culmea, cu atata precizie! N-am permis…auto, dar totusi stiu sa conduc,cu mine fac o treaba excelenta, din cand in cand… Haha. Nebunesc, nu?
Cate suflete incap intr-un singur gand? Toate. E loc pentru toata lumea, nu e nevoie sa va inghesuiti,  aici nu exista cozi, deci nu exista primul si ultimul. Sunt toti si atat. Incearca sa intelegi acest mic detaliu pe care cu foarte putin efort l-am ascuns intr-o metafora. As fi mai mult decat multumita sa aflu ca si ochii tai au privit unde trebuie si ca acolo undeva ai inteles esenta unei firi complicate. Lasa-ma sa iti mai spun ceva…acea fire complicata este cel mai simplu mecanism din cate ar fi putut exista in lumea asta mare si complexa. Singurul lucru complicat la mine este ca nu permit celorlalti sa vada cat de simplu este de fapt. Da, e o bariera. Nu, nu o poti ridica dupa bunul plac, eu sunt singura cale de acces dincolo de bariera singura cheie care deschide bariera pleaca din familia simplului…Sinceritate. Este singurul lucru la care bariera tinde sa treaca peste dorinta mea.
Stii, acum cateva zile am experimentat spre marele meu extaz cateva clipe de liniste. Fara intrebari, fara raspunsuri, fara afirmatii, fara presupuneri; doar acel sentiment teribil de minunat care ma facea sa inteleg adierea vantului in parul meu,acel sentiment care ma umpluse din cap pana in picioare de emotie, emotia ca fac ce trebuie, ca am incredere intr-o speranta, aproape ca nu pot sa descriu exact cum acel vad de caldura pornea din ochii mei care sclipeau a extaz copilaresc si dupa un ocol micut ce mi-a infundat urechile cu nerabdare…l-am prins de mana. Valul era peste tot. Sentiment de dulce copilarie intr-o seara de vara cu lilieci; miros dulce al pasiunii izvorate dintr-un impuls de moment, band o bere dupa mahmureala. Zambete straine, oameni nehotarati si putin timp, decisiv moment.Pot.

Ma enerveaza. Doamne cum ma enerveaza si doamne cat de putin dureaza pana o face si poate suna tampit ce spun dar uneori, iar de curand chiar mai des incepe sa-mi placa pana si asta. Ce spun? Da. Da. Intelegi? Pot.

Ultimul pahar de vin ma indeamna sa pun undeva un punct, un final. N-am cum sa pun un punct final, abea am deschis, sfarsitul e putin mai departe. Asadar ma gandeam ca niste puncte de suspensie ar putea oricand sa lase loc pentru o alta aventura, pentru o continuare al unui inceput deja parca interesant...

Inceput de haos.

Cum poti sa ramai nemiscat cand in jurul tau e haos?

Au trecut pe putin 2 luni de cand nu mai inteleg nimic. Si multe altele de cand ma rog de muza mea s-apara. Incep sa cred ca e mai pretentioasa decat o credeam eu, mult mai scumpa la vedere si adesea absenta fara pic de urma. Cum si de ce sunt intrebari al caror raspuns cu siguranta am sa-l cunosc mult mai tarziu.

A inceput intr-o seara de vara care nu prevestea nimic iesit din comun, nimic nou, poate doar concertul spre care ma indreptam alaturi de prietena mea. Drumul, desi lung si parcurs prin apa doar pentru amuzamentul nostru de Constantence indragostite de mare, a adus discutii pline de hohote colorate si priviri uimite. Ajunsa la concert totul a prins un alt contur. Prima seara dupa lungi asteptari in care muza mea imi dicta intr-un ritm nebun fel de fel de fraze care ma faceau sa ma uit intr-un punct fix, sa ma batai pe muzica live si tare si sa nu aud nimic altceva. Intr-un fel de stare aproape absenta, ca si cand nu existam decat fizic acolo pentru ca cei din jurul meu sa nu dea peste mine si ideile mele. M-am retras complet intr-un coltisor linistit unde toate aveau sens si nimic nu spunea mai mult decat: "Ne-am regasit, suntem iar impreuna."

Totul se misca prea rapid. Cand te-ai uitat ultima data la cer aproape de rasarit si ai avut emotii? Cand ai facut ultima data ceva instinctiv si n-ai analizat ficare pas pe care trebuie sa il faci? Alergand parca in jurul unui sens giratoriu, nu m-am trezit decat atunci cand mi s-a taiat respiratia. Nu e stupid? Ba da. Si mai stupid este ca in tot timpul asta am stiut ce fac si de buna voie am alergat spre nimic. O risipa de energie, de forta si vlaga. 

Frapant este ca totul a devenit atat de mecanic incat te sufoca. Nu te mai surprinde aproape nimic, iar ce reuseste sa te surprinda putin este pentru ca nu ai fost indeajuns de atent, atat. Toata lumea se chinuie sa impresioneze, sa faca ceea ce altii asteapta. Totul e ca o masinarie defecta si totusi unsa cum trebuie, care se chinuie sa functioneze si uite ca spre surprinderea nimanui chiar o face. Mi-e dor de marea albastra, nu de marea plina de rahat si ganduri sinucigase. Mi-e dor de oameni frumosi, nu de oameni care in fiecare moment incearca sa fie ceea ce n-ar putea fi vreodata. Mi-e dor de ceva natural, de lucrurile alea atat de simple dar care totusi trezesc un zambet sau o emotie, indiferent de intensitatea si amplitudinea ei. Doar mi-e dor. Oare am crescut si am evoluat doar ca sa nu mai doara? Despre asta e vorba? Toata experienta ta se preschimba in lipsa de emotie, iar singurul lucru pe care il poti simti sa fie atasament si dezamagire care mai de care? Nu mi-as fi imaginat asta nici pentru cel mai sumbru scenariu pentru viitor si totusi asta se intampla de 1 an, poate 2. 

Nu pot sa imi cer iertare pentru lipsa mea, insa regret nespus ca pierd legatura cu muza mea, singura care poate trezi satisfactie, motivatie, zambete si lacrimi deopotriva. Curand am sa revin, e nevoie doar de putin timp, sa ne acomodam, sa luam lucrurile pe rand, sa ne exprimam in sentimente si nu fraze lipsite de emotie. Pana data viitoare, ramai cu bine si Carpe diem.