sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Suicid la malul marii.



               Imperceptibil. O umbra in propriul tau destin. O naluca care nu cauta salvare, dar alearga haotic spre un punct luminos care sa-i explice de ce fuge, de ce se teme si incotro trebuie s-o apuce. O enigma in sensurile pierdute despre cum ar trebui sa fie, despre cum trebuie sa inteleaga, sa gandeasca, sa mearga, sa simta, sa respire. O urma de energie lasata intr-un corp care se loveste de tot ce-i iese in cale. Putin cat sa simta ca singurul lucru de care se loveste nu e un perete ori un colt de pat, ci propria-i mentalitate, mintea-i insasi. Cand facuse posibil asa ceva? Cum a reusit sa se starpeasca emotional atat de repede si cu atata usurinta de parca ar fi fost vorba de-un tantar si nu de-un suflet? Hotarare nebuneasca, dementa si inutila. De ce sa vrei sa te omori? Poate ca daca ea insasi se omora, atunci nimeni nu ar mai fi avut vreo putere asupra ei, poate ca devenind naluca a reusit sa mai traiasca. Despre moarte nu se stie mare lucru, doar filosofii, care mai de care. Doar experiente pline de emotia unui final eminent, povesti pentru oameni curiosi, pentru ea si pentru mine. Crezi ca te mai asteapta ceva dupa o moarte emotionala? Mai conteaza oare cate ploi, cate razboaie si cat sange ar mai curge? Nu. Nu. Devi o naluca satula de nimic. Te umplii pana la refuz cu un gol incomensurabil, incomprehensibil de mintea umana. Placerea se transforma in rutina, iar rutina, te omoara si ea. Cum poti sa intelegi cum se simte sa nu fii, daca nu mergi la pas cu nimicul? Cine te-ar ajuta sa apreciezi minunatul punct de lumina, in linistea caruia incepi sa te intelegi, daca nu tu? Tu. Eu. Fiecare. Am renascut. Dupa lungi si exasperante perioade de atletism mental. Dupa ce-am savurat intunericul, m-am intors in lumina. M-am intors la mine. Mi-am dat voie sa traiesc din nou. Asta e experienta care m-a salvat de mine. E intamplarea care m-a dus pe culmile cele mai inalte ale intelegerii, ale firescului si neobisnuitului deopotriva. Acum stiu si cred in importanta mea, in mine si puterile mele. Sunt unica persoana care se poate omori si se poate readuce la viata. 
   M-am sinucis emotional acum 3 ani. Acum traiesc. Asa cum nu am trait niciodata. 

luni, 19 octombrie 2015

Cafea, ceata si tigari.




                     Te vad atarnand de-o speranta ca maine ar putea sa te surprinda si totusi vad si cum te ofileste gandul ca nu te regasesti. Esti prins intre lumina si intuneric. Alergi ca o umbra printre firesc, te dezbraci doar in intuneric si nimeni n-ar putea banui ce sursa importanta de lumina esti pentru ca si tu iti refuzi asta. Te copleseste ceata rasfirata printre copaci, desigur, asta se intampla cand pui petic peste petic deasupra incertitudinilor crezand ca asa se vor transforma in siguranta. Razele soarelui sunt atat de departe, dar cat de tare iti infioara pielea cand o ating... Tu, straine, mai zambesti la gandul ca esti bun? „ Fear is not real”, iti mai aduci aminte de asta? Mai stii tu oare ce miros are dimineata si cum se joaca sexi aburii de cafea intr-o cana mare albastra? Poti sa simti cat de vie e o adiere de vant in parul scurt? Mai stii ca lacrimile sunt ceva firesc si natural? Tu inca vorbesti cu tine sau te-ai uitat in sutele de usi pe care le deschizi si uneori uiti sa le inchizi? Cand crezi ca incepi si cat dureaza pana termini? Toate se vor fi pierdut in sutele de secunde si minute risipite in eter. Cred ca totul se termina cand uiti ca mai intai incepem. Lucrurile par usoare sau grele in functie de perceptie, de ce sa crezi ca e greu doar pentru ca altii spun asta? De ce nu iti spui ca e usor indiferent de ce urmeaza, de ce nu te joci cu ce te inconjoara, de ce sa faci sa fie greu cand poti la fel de simplu sa faci sa fie usor? Mai greu nu inseamna mai bun. Mai rau nu inseamna mai exigent. Cuvintele si-au pierdut intelesul pentru multi oameni, dar daca iti place sa asculti si sa intelegi, de ce le interpretezi gresit ca toata lumea? Nu esti tu diferit, straine? Crezi ca diferit inseamna marginalizat? Nu. Tu nu poti fi decat ceea ce esti. Si atunci, te intreb eu, de ce te pierzi, de ce iti permiti sa te risipesti in lucruri imaginate de altii? Intr-un univers transformat de imaginatia mea, te invit sa bei o cafea cu mine in randurile ce urmeaza. Uite, aici e cana ta de cafea, aseaza-te confortabil si deschide-ti sufletul pentru cateva minute, care sper ca nu vor trece fara vre-un folos.

                E joi dimineata, trecut putin de 7. Printre genele pline de somn cald vad o ceata densa, s-a schimbat vremea. Ma dau jos din pat cu o pofta incomesurabila de cafea, nelipsita mea cana mare de cafea. Cana care o sa-l alunge pe Ene inapoi in imparatia sa pana mai pe seara. Imi place sa dorm. Imi place cafeaua. Suflet contradictoriu, dar il inteleg si ii fac pe plac. Dau drumul la muzica si-mi caut bezmetica pachetul de tigari. Deschid playlistul si pun o melodie la intamplare: Caro Emerald – I belong to you si incep sa ma gandesc cum apartin diminetii, canii de cafea si tigarii. Ce nebunie. M-am asezat in fotoliul meu mare si incapator, stau ghemuita ca sa pot tine strans momentul cu mine si cu grija il acopar cu o patura moale si pufoasa care ma face sa cred ca sunt copil inca, dar totusi fac lucruri de oameni mari. Imi place sentimentul copilariei. Imi place sa fiu matura. Vezi? Nu ma pot hotari. Nu pot sa suport gustul amar, dar cafeaua o beau fara zahar, sa fie cat mai amara. Cine sa mai stie? Eu. Ma inteleg. Ma plac. Imi place cum se vede gradina mea in dimineata asta, parca nu ar fi gradina mea si asta imi place si mai tare. Dulce sentiment de libertate in cunoastere. Cat de mult imi place sa ma surprinda viata si doamne cat de tare imi place ca n-am mai vazut vreodata peisajul asta. Poate ca e un fel de „one time only”, dar chiar si asa s-a intamplat o data si am sa pot sa port cu mine dimineata asta mult timp, fara ca cineva sa inteleaga cum de imi place dimineata cand mie imi place sa dorm pana la pranz. Ma gandesc la el. Mi-ar fi placut sa vada si el asta, sa simtim dimineata asta impreuna, s-o mirosim si sa stam imbratisati fara sa vorbim, doar sa simtim impreuna. Pun melodia de la capat, imi place. Oare si el simte lucruri atat de simple si le poarta in suflet cu el? Oare si el merge la pas cu frumusetea lucrurilor si a intamplarilor? Sau poate se risipeste in suparare. Ar fi trist sa nu vada dimineata asta. Atata pofta, atata dorinta... Sa-l invit in lumea mea? Dar va putea oare sa faca fata? Va putea el oare sa ierte? Va putea el sa se bucure chiar si de baltoaca asta urata, care i-a murdarit pantalonii? S-ar putea gandi cata bucurie se gaseste in lucrurile simple? Ar accepta spontanul in viata lui fara sa-l sperie? Ar accepta ca nu exista limite si totul doar se intampla? Oftez. Am o revelatie uitandu-ma in ceata asta, o placere de nedescris. Gradina e plina de mister si lumina. Intuneric si lumina printre aceeasi copaci. Si alb si negru. Sunt fericita. Trage aer in piept, simte cum intra, acum lasa-l sa iasa fir cu fir. Atinge-ti chipul. Exista? Desigur. E schimonosit de griji? Ochii tai par chinuiti de riduri in colturi? Zambesti sau plangi? Ia-ti secundele in buzunar si opreste-te la tine. Vezi cum esti. Lasa schimbarea sa te atinga. Accepta-ti fricile, nu exista nimic pe lumea asta ce nu poti realiza. Atunci?! De ce te temi atat de tare? Frica de nou? Noul te invata, te ia in brate si te poarta unde tu nu ai putea sa iti imaginezi. Lasa viata sa te ia de mana, iesi in aventura ta. Nu poti sa te simti sfarsit fara ca tu sa fi inceput. Iubeste-te. Iubeste-te cum te-am iubit eu. Iubeste-te cum m-ai iubit pe mine. Accepta-te asa cum ii accepti pe altii. Ia-te in brate si plangi pe umarul tau. Bea o cafea si ai curaj. Stiu ca ai sa zambesti. Stiu ca poti. Sterge lacrima calda si bucura-te ca ti-a udat obrazul, bucura-te ca existi si poti simti atatea. Iubeste. Simte. Ai incredere.

vineri, 25 iulie 2014

Fuga dupa normalitate.



Vreau sa stiu cand am ajuns o suma mai mult decat un intreg. As umple pagini intregi daca as stii cu ce. Mi-as pune pe tava bucati de suflet, daca as stii ca asta o sa schimbe ceva. Nu, nu vreau garantii, dar alerg dupa certitudini. Nu asta facem cu totii? Ne pierdem in acel val cu care ar trebui sa mergem, doar ca nici macar nu putem zari o urma de tarm. E doar un val, intr-o mare, o mare agitata, o mare de incertitudini, sperand ca la tarm vom stii. Asa plutesc si eu. In deriva. In deriva. Sunt pe-un val care nu stiu unde duce, si nu ca n-as stii sa traiesc momentul, dar imi place cu siguranta sa stiu ca daca ma angajez intr-o asemenea aventura, voi ajunge si la destinatie. Vreau sa stiu ca daca am sa lupt cu zmei pentru un print, am sa-l gasesc acolo si nu o sa fie doar ceva ce si-a dorit o parte din mine si a reusit s-o picteze dintr-o imaginatie neajutorata. Ce ciudat, cat de strain. Unde e liberul arbitru? Suntem toti parte al unui destin prestabilit in care deschizi usi, iar altii le inchid ca sa iti poti urma "acel" plan? Nu exista nici un plan? Pentru ce ne zbatem? Pentru 4 pereti, pentru o masa si 2 furculite? Asta e sensul vietii? Sa lupti pentru 2 furculite si-o canapea? Nu vreau sa accept superficialitatea asta. Nu vreau sa lupt pentru furculite, vreau sa lupt pentru mine, pentru tine, pentru noi. Sa razbat de dragul umanitatii, atat de pierdute si disperate, acea parte umana prinsa intre 2 conturi de Facebook, sechestrata intr-o lume imaginara, tehnologica, inutila. In locul de acum, florile nu au miros, desi arata spectaculos; copiii nu se mai joaca cu caini si cu pisici, pentru ca au purici, desi dintotdeauna au avut; aici rasare soarele de dimineata si toti cred ca li se cuvine lumina lui; merele au devenit la fel de frumoase ca-n basme si pentru asta sunt lipsite de gust, sunt prea tari si uscate, dar totusi superbe. In locul asta exista si oameni. Cei mai multi adorabili si placuti ochiului, dar sub un trup de invidiat nu e nimic, e un suflet secat, lipsit de esenta. Oare ar mai cumpara cineva apa plata, daca sticlele ar fi goale? Nu. Asa ma gandeam si eu, atunci de ce vindem oameni goi? De ce ne vindem esenta pentru 2 furculite? Stiu. Visatoarea nebuna, nematurizata, care crede in povesti si basme. Just. Asa e. Si am sa cred asta pana cand voi mai putea gandi, n-am sa devin corporatista si nici parte a unui sistem bolnav, care ma va face sa putrezesc pana ce ma voi resemna. Nu pot sa aleg resemnarea, cand am atatea la picioare. Noi nu mai vorbim intre noi, nu stim sa ne mai exprimam, nu putem sa discutam fara sa tipam si sa ne enervam. Nu e normal. Suntem fiinte umane, dotate cu ratiune si darul vorbirii, totusi alegem sa bagam carti in semineu si sa ne delectam pe tableta, spionand viata altora, la fel de nefericiti, dar totusi populari prin oras, prin tara. Si mie mi-ar placea sa stiu secretele lumii, dar aici nu intra viata nici unei persoane publice, nici un can-can ieftin, nici macar stirile de la ora 5, pe care le refuz cu toata fiinta mea, nu pentru ca fug de realitate, pentru ca vand violenta, pentru ca multi copii cu alte tare ar putea sa creada ca asa e normal, pentru ca platesc abonamentul de tv, asta inseamna ca platesc sa ma imbuib cu violenta. Nu, multumesc. Asa realizez ca ai mei cheltuie niste bani lunar, inutil. Intelegi ce spun? Nu e normal. Stiu. Nu intelegem toti acelasi lucru prin cuvantul "normal", inteleg perfect asta. Stiu si ca nu pot schimba lumea. Cine sunt eu sa fac asta? Poate ca nimeni, dar am sa dau tot ce pot. Am sa incerc atat cat am sa traiesc; dar n-am sa schimb lumea. Am sa-mi creez propria lume, doar cu oamenii pe care ii vreau langa mine, oameni capabili sa vada mai departe de hainele mele, mai departe de tampeniile pe care unii cred ca le-as debita. Am sa-mi rezerv acest drept. Macar atat pot sa fac pentru acum. Mai incolo...

Nebunie. Partea a III a.

Nu stiu. Nici ce imi place, nici ce vreau, nici incotro ma duc. M-am lasat purtata de tristete prin parc, taraind dupa mine o geanta plina cu tampenii, pe care o atarnasem de umarul drept, si o carte in mana stanga: "Padurea norvegiana" al lui Murakami. Pe drum imi veneau in cap fel de fel de idei. Ma gandeam ca orice ar iesi din capusorul meu fara prea mult par pe el, va polua fonic. Scarboase ganduri si dorinte mai trec pe acolo in ultima vreme... Imi tot imaginez cum toate vorbele de rahat adunate de atata timp sunt depozitate in pungi inchise cu etichete. Cum intr-o dimineata imi iau ghiozdanul si-l umplu pana la refuz cu vorbele acelea grele, inchise si etichetate, cum fiecare persoana isi va primi inzecit punga, direct peste ochi. Cum eu, golindu-mi intr-un sfarsit ghiozdanul am sa zambesc, iar restul se vor gandi: "De ce eu?". Desigur. Nu-mi pasa nici macar ca rahatul ala cu roata se intoarce, nu ma intereseaza nici vorba: "karma is a bitch"... Las-o sa fie. Nu doar karma e curva. Si oameni sunt la fel, dar asta nu inseamna ca oameni sunt karma sau ca toate curvele sunt oameni si karma. In fine, consecintele sunt ireal de neimportante in toate planurile mele. Am tot zis ca fiecare primeste ce merita si cineva (de acolo sus sau de acolo jos, nu conteaza) se ocupa ca toata treaba asta sa fie in echilibru. Si nu e problema ca m-am plictisit sa astept sa le vina randul altora, dar parca in tot jocul asta eu nu ma apar. Toti au armuri, curate, stralucitoare, iar eu pe post de scut am o cutie de conserve jegoasa, in care altii scrumeaza si-si arunca mucurile aprinse. De ce? Pentru ca le-am permis sa rada de scutul meu, pentru ca nu i-am plesnit peste ochi si nu le-am tras suturi in cur atunci cand trebuia. Pentru ca mereu am amanat cu gandul ca se intoarce roata. Right. De maine o intorc eu, iar cand o sa se intoarca la mine, am s-o intorc iar. Da. Sunt optimista si increzatoare ca de maine toata lumea va plange, iar eu am sa rad.

Nebunie. Partea a II a.

O livada putreda. Mirosul de mucegai iti raneste orice simt ramas in viata, pentru ca aici viata a-ncetat. De aici a pornit razboiul mentalitatilor. Cenusiu albastru-verzui se urca pe tine si incearca sa te faca una cu locul. Sterge-te sau vei putrezi in vechile concepte, in aceleasi principii perpetuate prost. Fugi catre o experienta care te salveaza de-un mort a carui osanda n-a facut nici o diferenta.

Nebunie. Partea I.

Stii momentele acelea de liniste in care vorbesti cu vocea mica de pe umarul tau? Noptile alea lungi in care formulezi fraze alambicate despre viata, cand dupa lungi incercari ceva suna bine si adormi? Diminetile cand te trezesti si te framanti ca nu poti sa-ti aduci aminte ideea aia geniala? Cat de ciudat a trecut si azi.
Imi place atat de tare cand se aude muzica din spatele meu, e ca si cand imi canta in minte, ca in momentele alea minunate din filme cand incepe o piesa misto si apare Brad Pitt sau altul ca el si ori salveaza situatia, ori se alege cu tipa misto. Ce n-as vrea sa mi se intample si mie...dar nu asa. Mai de graba:

Peretele meu devine invizibil cu cat ma uit la el.
Poate s-o intimida sau mintea mea chiar reuseste sa-l dezbrace lasandu-l nud. 
Un nud cu femei cu sani de portocala si par de flori alb rozalii.
Clipesc si totul se invarte.
Din portocale se scurge suc de femeie juna,
atat de pur si de firesc.
Se coboara.






Fredonam intr-o disperare, imi ragusisera gandurile in asa hal incat am inceput sa tusesc si sa expectorez cate-un diez sau bemol. 

marți, 30 iulie 2013

Cum se risipeste vantul...

                 


E prima data cand am curaj sa spun. Mi-e frica. Doamne, atat de frica. Mi-e frica de mine si gandurile mele. Nu mai stiu ce nume poarta emotiile, nu mai stiu cum e ca ele sa iti fi trecut intamplator prin fire. Si nu doar ca mi-e dor, dar ma tot intreb de ce am permis asta? Spuneam adesea ca simt ca devin omul de care fug…mi-as fi dorit sa ma insel. Mai departe de randurile triste pe care le-am asternut, n-a ajuns nimic. Nimic din ceea ce am ales sa cred nu se poate schimba, dar eu o pot face. Pot. Ziua a fost data sa lumineze strazile, potecile si pe unii dintre noi mai morocanosi si reci, noaptea e lumina pentru minte, e linistea la care ravnim cu toata suflarea dupa o anumita varsta. Nu e prima piatra din drumul meu, nici cea mai mare. Nu e nici macar infricosatoare, e doar o piatra cum am mai vazut pana acum, la fel ca dimensiune…singura diferenta este ca cea de acum are mai mult de 4 fete. Are o infinitate de aspecte, toate dependente de mana care o tine, de soarele de afara, de poteca aglomerata sau nu, de temperatura si mai ales de ochii care o privesc. Singura problema pe care am avut-o pana acum a fost ca nu stiam la ce anume privesc exact. Acum stiu. Calea simpla o sa ramana mereu pentru neexperimentati si pentru cei lipsiti de spirit de aventura. Mereu am auzit ca "Te complici si iti complici existenta mai mult decat ar putea o fiinta complicata sa-si complice vreodata viata complicata."Ei bine…Da. Doar ca eu nu zaresc nici o problema la orizont,e ca si cand m-as fi nascut sa speculez momentele din viata mea si culmea, cu atata precizie! N-am permis…auto, dar totusi stiu sa conduc,cu mine fac o treaba excelenta, din cand in cand… Haha. Nebunesc, nu?
Cate suflete incap intr-un singur gand? Toate. E loc pentru toata lumea, nu e nevoie sa va inghesuiti,  aici nu exista cozi, deci nu exista primul si ultimul. Sunt toti si atat. Incearca sa intelegi acest mic detaliu pe care cu foarte putin efort l-am ascuns intr-o metafora. As fi mai mult decat multumita sa aflu ca si ochii tai au privit unde trebuie si ca acolo undeva ai inteles esenta unei firi complicate. Lasa-ma sa iti mai spun ceva…acea fire complicata este cel mai simplu mecanism din cate ar fi putut exista in lumea asta mare si complexa. Singurul lucru complicat la mine este ca nu permit celorlalti sa vada cat de simplu este de fapt. Da, e o bariera. Nu, nu o poti ridica dupa bunul plac, eu sunt singura cale de acces dincolo de bariera singura cheie care deschide bariera pleaca din familia simplului…Sinceritate. Este singurul lucru la care bariera tinde sa treaca peste dorinta mea.
Stii, acum cateva zile am experimentat spre marele meu extaz cateva clipe de liniste. Fara intrebari, fara raspunsuri, fara afirmatii, fara presupuneri; doar acel sentiment teribil de minunat care ma facea sa inteleg adierea vantului in parul meu,acel sentiment care ma umpluse din cap pana in picioare de emotie, emotia ca fac ce trebuie, ca am incredere intr-o speranta, aproape ca nu pot sa descriu exact cum acel vad de caldura pornea din ochii mei care sclipeau a extaz copilaresc si dupa un ocol micut ce mi-a infundat urechile cu nerabdare…l-am prins de mana. Valul era peste tot. Sentiment de dulce copilarie intr-o seara de vara cu lilieci; miros dulce al pasiunii izvorate dintr-un impuls de moment, band o bere dupa mahmureala. Zambete straine, oameni nehotarati si putin timp, decisiv moment.Pot.
Ma enerveaza. Doamne cum ma enerveaza si doamne cat de putin dureaza pana o face si poate suna tampit ce spun dar uneori, iar de curand chiar mai des incepe sa-mi placa pana si asta. Ce spun? Da. Da. Intelegi? Pot.
Ultimul pahar de vin ma indeamna sa pun undeva un punct, un final. N-am cum sa pun un punct final, abea am deschis, sfarsitul e putin mai departe. Asadar ma gandeam ca niste puncte de suspensie ar putea oricand sa lase loc pentru o alta aventura, pentru o continuare al unui inceput deja parca interesant...