marți, 13 noiembrie 2012

Realitate de noiembrie, 13.

      Poate n-ai cunoscut altceva decat ceea ce ai. Dar daca stii ca poti avea si altceva si din vina ta ai pierdut acel ceva care te facea sa radiezi indiferent de vreme, de oameni, de ganduri (care, Doamne, erau atat de putine si inocente...) ce ai face? Iti spun eu. Ai vrea din nou sa ajungi acolo, asadar iata-ma pe acest drum la care am pornit nu de mult. Nu mai stiu sa faci pasi mici dar increzatori, merg cu sfiala pe tot felul de rute ocolitoare in speranta ca imi voi aduna toate informatiile necesare ca sa pot merge in marea Calatorie. Incerc sa ma ancorez in prezent numarand statii de autobuz, pomii, liniile albe ale trecerilor de pietoni, chiar si secundele care se scurg intre 2 alarme ale telefoanelor (mi se pare atat de real ca ma trezesc exact intre 2 minute, adica e exact acelas lucru cu a te plasa intre trecut si viitor. Asadar ma trezesc mereu, aici si acum.) Mi s-a spus ca gresesc incercand sa ajung la aceeasi stare, ca imi trebuie una noua. Just. Dar nu am spus niciodata ca vreau sa ma intorc in trecut, nu mi-am exprimat decat dorinta de a ma trezi. Usor, usor simt ca ajung acolo, mai stiu ca trebuie sa fiu perseverenta in alegerile mele si ca nu conteaza cat va dura sa ajung intr-un loc anume, nu-mi mai pasa daca voi avea oameni in jurul meu, sunt eu in centrul meu. Sunt eu si emotiile mele intr-o calatorie permanenta asemeni cercetasilor care sunt invatati sa supravietuiasca in paduri periculoase, fara prea multe ustensile moderne. 

23:28 - Ma grabeam mai devreme cand am asternut cateva randuri, dar a fost momentul acela de inspiratie. Cred ca asta e prima data cand revin asupra unui post, in mod normal uit unde vroiam sa bat asa ca ori il scriu de la inceput cum trebuie, ori n-o mai fac, dar aici am cam atins ideea principala asa ca pot linistita sa mai vin cu niste completari. Am facut o paranteza destul de mare asa ca voi reveni.
              Nu stiu cati dintre voi ati experimentat efectiv o senzatie de pace interioara, e un sentiment atat de natural si cald incat nu-ti vine sa crezi ca ai putut si altfel. Dar se mai intampla sa te lasi purtat de val intr-un mod cat se poate de stupid si sa pierzi acel echilibru. Nu as vrea sa compar aceasta senzatie cu mersul pe funie, pentru ca nu se pune problema unor jonglerii (desi mai mult sau mai putin asta se intampla), dar daca tot esti in cautarea unui scop, uite unul nobil: lucreaza sa ajungi in echilibru si mentine-l cat de mult poti. Nu trebuie sa permiti nici unui factor extern sa te perturbe, pentru ca in toata ecuatia asta, in final, daca ai sa cazi, e doar vina ta. Asa e si in viata, esti raspunzator pentru ceea ce faci, ceea ce gandesti si ceea ce alegi, cred ca pana la urma diferenta majora intre noi ca indivizi e maturitatea, care din punctul meu de vedere implica si responsabilitate. Nu poti sa te lamentezi mereu cu scuze de genul: "Din cauza lui X am avut nervi si d-aia am tipat". Nu. Ai tipat pentru ca asta ai vrut sa faci. Nu trebuie sa iti scuzi alegerile, trebuie sa fii convins de ele(sa nu ma intelegeti gresit, nu ma refer la faptul ca trebuie sa fii convins ca sa-i dai una in cap unui trecator si sa-ti para bine pentru ca asta ai vrut. Toate lucrurile de care vorbesc eu sunt pasnice, pline de iubire.) Oricat de mult o sa ti se para ca bat campii, incearca sa te analizezi. Incearca sa vezi cat de des te enervezi, din ce motive o faci si cum ajungi sa creezi probleme din niste situatii. Tot in Eckhart Tolle citisem ceva de genul, dar o sa revin asupra acestul lucru cu un alt post.
                Ia-ti putin timp liber si admira covorul de frunze, sunt uscate in atat de multe culori incat e aproape imposibil sa gasesti 2 frunze la fel. Nu poti sa te plictisesti, viata nu e o activitate monotona in care mananci, te speli, mergi la munca si repeti. Suntem inconjurati in permanenta de frumos, de pasnic, problema nu e lumea. Problema esti tu, el, eu, dar nu o problema pentru ceilalti, ci o problema pentru tine. Si nu uita, asa cum te simti tu, te simt si ceilalti.
              In toata povestea asta, societatea si dogmele ei sunt egale cu 0. Cand reusesti sa te deconectezi de toate ideile care ti-au fost indesate pe gat de-a lungul timpului ai sa simti diferenta, ai sa intelegi de ce nu e nevoie. Poti sa privesti societatea ca o organizare a orasului si nu ca pe o dogma care te organizeaza pe tine si gandurile tale. Taie firul. 

Iesi pe strada, uita-te la culoarea cimentului, uite-te la forma norilor, uite-te la fetele oamenilor cu care esti in autobuz, ai incredere in tine ca esti bun si sunt convinsa ca esti, toti sunteti, doar ca negati asta din diverse si stupide motive. Nu va justificati pentru ceea ce faceti, poate asa o sa traim cu totii. 

O dupa-amiaza splendida va doresc!

miercuri, 7 noiembrie 2012

O miercuri zen.

Am citit de curând ceva ce mi-a plăcut mult, m-am gândit să împart cu voi pentru că mi se pare de actualitate. Stiu ca doar cei ce au nevoie de explicaţiile acestea vor citi până la capăt. Nimic nu e întâmplător, nu-i aşa? Lectură plăcută vă doresc.

Care este cel mai mare obstacol în calea trăirii acestei realităţi?

        "Identificarea cu mintea dvs., care face ca gândirea să devină un impuls permanent si repetitiv. Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm deama de acest lucru pentru că aproape toata lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot mental neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii interioare, care e inseparabila de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică si suferinţă. Vom discuta mai mult despre acest lucru mai târziu. 
        Filozoful Descartes credea că a descoperit adevărul fundamental când a făcut afirmaţia: "Gândesc, deci exist". De fapt, el formulase eroarea fundamentală: echivalarea gândirii cu Fiinţa şi a identităţii cu gândirea. Cel ce gândeşte compulsiv, adică aproape toată lumea, trăieşte într-o stare de separare aparentă, într-o lume nebunesc de complexă, cu conflicte şi probleme perpetue, o lume care relevă fragmentarea din ce în ce mai mare a minţii. Iluminarea este o stare de integritate, de a fi "unitar" şi, din acest motiv, împăcat. A fi unitar cu viaţa în aspectul său manifest, lumea, ca şi cu sinele dvs. profund şi viaţa nemanifestată - a fi unitat cu Fiinţa. Iluminarea nu este numai sfârşitul suferinţei şi al conflictelor perpetue din interiorul şi din afara noastră, ci şi sfârşitul sclaviei noastre faţă de gândirea neîntreruptă. Ce sentiment incredibil de eliberare!
        Identificarea cu mintea creează un ecran opac de concepte, etichete, imagini, cuvinte, judecăţi si definiţii ce blochează orice relaţie autentică. Se interpune între conştiinţa de sine şi persoană, între dvs. şi restul oamenilor, între dvs. si natură, [...]. Acest ecran de gânduri este cel care creează iluzia separării, impresia că existaţi complet separat de "celălalt". Atunci uitaţi faptul esenţial că, în spatele nivelului aparenţei fizice si al formelor diferite, sunteţi unitar cu tot ceea ce există. Prin "uitaţi" vreau să spun că nu mai puteţi simţi această unitate ca realitate de sine evidentă. Puteţi crede că acest lucru este adevărat, dar nu mai ştiţi că este adevărat. O credinţă poate fi liniştitoare. Totuşi numai prin experienţa proprie devine eliberatoare.
        Gândirea a devenit o boală. Bolile apar atunci când lucrurile nu mai sunt în echilibru. De exemplu, nu este nimic anormal in multiplicarea si diviziunea celulelor în corpul uman, dar, când acest proces continuă fără să se ţină cont de organismul ca întreg, celulele proliferează si apare o boală.
Notă: Mintea este un instrument minunat dacă este folosită corect. Totuşi, folosită incorect, devine foarte distructivă. Pentru a exprima mai precis acest lucru, nu contează în ce măsură vă folosiţi incorect mintea - pentru că, de obicei, nu o folosiţi deloc. Ea vă foloseşte pe dvs. Este o iluzie. Instrumentul a pus stăpânire pe dvs.

 Nu sunt în totalitate de acord. Este adevărat că am multe gânduri care nu au un scop precis, ca majoritatea oamenilor, dar am totuşi capacitatea de a alege să-mi folosesc mintea pentru a obţine sau realiza diferite lucruri şi fac asta tot timpul.

        Numai faptul că puteţi rezolva un careu de cuvinte încrucişate sau construi o bombă atomică nu înseamnă că vă folosiţi mintea. Aşa cum câinilor le place foarte mult să roadă oase, mintea adoră să se ocupe de probleme. Acesta este motivul pentru care rezolvă cuvinte încrucişate şi construieşte bombe atomice. Dvs. nu sunteţi interesat de aceste scopuri. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: vă puteţi elibera de mintea dvs. ori de câte ori doriţi? Aţi descoperit butonul de "închidere"?

Adică să nu mai gândesc deloc? Nu, nu pot. Poate numai o secundă sau două.

Atunci, mintea este cea care vă foloseşte pe dvs. Vă identificaţi inconştient cu ea, aşa că nici nu ştiţi că sunteţi sclavul ei. Este ca şi cum aţi fi posedat fără să ştiţi şi luaţi entitatea care vă posedă drept persoana dvs. Începutul libertăţii este să vă daţi seama de faptul că nu sunteţi entitatea care vă posedă - adică gânditorul din sinea dvs. Cunoscând acest lucru, aveţi ocazia să observaţi entitatea. În momentul în care începeţi să observaţi gânditorul, se activează un nivel superior al conştiinţei. Atunci începeţi să realizaţi că dincolo de lumea gândurilor există o arie vastă a inteligenţei, că gândul este numai un aspect mărunt al acesteia. Conştientizaţi de asemenea ca toate lucrurile care contează - frumuseţea, iubirea, creativitatea, bucuria, pacea interioară - vin de dincolo de minte. Atunci începeţi să vă treziţi."

Capitol din "Puterea prezentului" de Eckhart Tolle (paginile 30-32)

luni, 5 noiembrie 2012

"Noiembre"

Supravieţuiesc de pe-o zi pe alta. N-am gânduri pentru mâine, aştept timpul pentru mine, dar întârzie s-apară. În viata mea lucrurile nu ajung cu un intercity, n-o iau pe drumul normal, lucrurile bune întârzie mereu, dar nu-i nimic mereu voi fi pe-un peron să-mi le revendic. M-am plimbat pe atât de multe alei şi-am avut cu mine mereu alte şi alte gânduri. Eu nu sunt doar un corp, sunt o multitudine de gânduri risipite sau lăsate intenţionat pe plajă, pe alei, în parcuri, în alte oraşe, în alte minţi, în alte doruri, în alta eu...aşa n-o să mă pierd niciodată şi nici locul nu mă va uita. 

Am caştile în urechi, paşesc melancolic pe-un trotuar lat şi gri. Un trotuar cu dale mari, cu colţuri rotunjite din care ies aburi denşi. Într-un mod ciudat totul se-mpleteşte cu melodia mea, oricât de ritmată sau lentă ar fi. Mă gândesc deseori că eşti lângă mine în timpul ăsta, că înţelegi ce înţeleg şi eu, că mă auzi fără să-ţi vorbesc, că mă simţi zâmbind deşi sunt tristă. Îmi place să cred asta, mă ajută să fiu doar un observator al problemelor mele, nu un om cu prea multe gânduri şi prea puţine soluţii. Pomii sunt încă verzi, unde-i toamna?! Îmi trec prin cap schiţele unei încăperi perfecte pentru cafeaua de dimineaţă, un fel de foişor mic, cât să încăpem amândoi. O masă nici prea înaltă, nici prea joasă, de marime aproximativ medie, dacă nu chiar puţin mai mică lângă un geam mare, un geam care să capteze ce-aş putea să văd dacă aş sta afară. Un pervaz lat pentru ziare vechi, de care nici să nu ne-atingem, doar să le colecţionăm. Toate astea sunt aşezate în dreapta foişorului. Foişorul aş vrea să fie hexagonal, să fie loc pentru toate ideile mele. 2 pereţi vor fi ocupaţi de un fel de bufeturi unde să putem face cafeaua, cafea, pe care o vom cumpara boabe şi o vom râşni. Vreau şi-o lampă veche pe gaz şi multe flori, zeci de ghivece, zeci de culori şi forme. Acolo m-am surprins tot drumul. Şi dacă n-am ambiţie să lupt pentru alte lucruri, vreau să lupt pentru foişorul de cafea. Având în permanenţă mirosul de cafea proaspătă în nas am coborât din autobuzul îmbuibat de şuşoteli şi zgomote ciudate şi mi-am continuat acelaşi drum alene. Ideile mele se plimbă în mod constant cu un 43.