A mai trecut un an.

Silent Strike - Asian Paper Circus by Silent Strike

Să mă-ntrebe cineva dacă îmi aduc aminte cum...Parcă ieri era 1 octombrie şi eram entuziasmată, dar in acelaşi timp pierdută printre sutele de oameni care începeau un nou an de facultate. Plecasem la drum cu atâtea gânduri şi vise încât nu-mi venea să cred că am ajuns acolo..eu care mai ieri eram doar un copil şi doar sperasem că într-o buna zi voi fi studentă. Auzisem că nimic nu se compară cu liceul, dar o mică parte din mine încă era de parere că toată lumea se înşeală că şi anii de studenţie pot fi la fel de frumoşi. Încă nu ştiam că trebuie să tratez conştiincios maturizarea mea inevitabilă. Nu-mi aduc aminte decât că am muncit din greu să scot la socoteală anii în care am copilărit şi tot nu mă pot dezobişnui, face parte din mine. Mai de grabă aş modela 100 de oameni decât să las la o parte asta. Şi-mi aduc aminte şi de momentele când totul parea tragic şi fară nici o rezolvare, zilele când ajungeam să-mi doresc doar o baie şi un pat cald care să-mi ţina oboseala. Aceleaşi zile in care adormeam in cadă şi nimeni nu se interesa dacă mai pot, dar am putut.

Zile grele de iarna începeau in zori la ora 6 si jumătate şi nu era de nesuportat gândul ca o să mai stai o zi prin facultate ci doar drumul până acolo. Chiar şi atunci aveam lângă mine aceeaşi imagine drăguţă despre oameni, că poate sunt doar frustraţi, obosiţi şi plictisiţi şi pe parcurs vor fi aşa cum am crezut eu. Şi-a trecut.

Un an plin de împliniri, drame, poveşti, întâmplări. Primul an din viaţa când familia mea era mai mult o ocazie şi nu un obicei ca până atunci. 7 luni in aşteptarea unei conversaţii şi neputinţa care tot amâna momentul. Emoţii şi gânduri calde pentru un necunoscut, care nici măcar nu mă observase, poate că eram mult mai subtilă decât mă ştiam eu. Încercări pline de "sudoare" de a socializa cu toată lumea, care nu doar că era incredibil de închisă, dar nici măcar nu era dornică să facă aceeaşi paşi pe care-i urmam eu. Acum realizam mai mult că niciodată că suntem atât de diferiţi deşi avem atât de multe în comun. Căutam pe cineva care să-mi împărtăşească pasiunea, cineva cu care să poti să discuţi şi altceva decât facultate şi frustrările pe care le aduce cu sine, dar...
Apoi au urmat o serie de cursuri, unele mai interesante, altele mai puţin, dar făceam altceva. Era momentul în care simţeam că evadez, că oamenii pot fi şi draguţi şi chiar vor să te inveţe câte puţin din ceea ce ştiu ei. Uşor uşor se contura imaginea pe care mi-o creionasem la început, ba mai mult începea să fie aproape la fel de colorată ca cea iniţială. Încă simt nevoia să fac parte din acei oameni care iubesc ceea ce fac şi inspiră dragoste la rândul lor.
S-au inteţit simturile. Vedeam mai bine toate şabloanele, chiar dacă erau diferite de la zi la zi, am cunoscut invidia si ura in toată splendoarea lor şi deşi nu-mi erau străine, m-au uimit. De fapt nici nu ştiu dacă senzaţiile receptate din partea celorlalţi erau de vină sau supradozele de răutate. Nici nu-mi imaginam că un om atât de frumos, poate fi atât de urât şi străin de ceea ce înseamnă viaţă. Aveam impresia că fiecare vine dintr-o altă lume, la întâlnirea inevitabilă cu realitatea, doar că nimeni nu se putea adapta.
Şi acum mă încearcă un zambet în colţul gurii când mă gândesc că din a doua săptămână de facultate eu deja îmi doream vacanţa de vară, timpul acela nelimitat în care eram liberă să fac tot ce-mi doreşte sufletul. Şi a venit vara...incredibile emoţii. M-am apucat să citesc, bun drog... Mi-era dor. Sunt momentele de fericire, locuri exotice de bătut la pas prin imaginaţie, oameni inteligenţi şi dornici de discuţii interminabile şi fără un scop bine determinat. Urmează amalgamul : În sus, poate la dreapta şi uşor înainte, acolo ai să găseşti ceea ce imaginarul îţi datorează de ceva timp. Fără să întrebi sau să ceri voie, te apropii si şopteşti : "Acum?". Desigur există şi impedimente care vor transforma dorinţa în obsesie, dar nu ţine nimeni cont. Poţi să te aşezi liniştit pe prima bancă, lângă flori sau apă şi să alegi un traseu. Într-o cutie de creioane colorate ai să gaseşti răspunsul la întrebarea : "Mai e?". Poţi să stai într-un hamac în timp ce citeşti "În cautarea sensului pierdut" şi nimeni să nu te deranjeze. Mai există bineînţeles şi posibilitatea de a sta sub ploaie şi să nu pleci până când 3 curcubee răsar de nicăieri şi se termină exact în partea opusă. Nu va contabiliza nimeni câte minute ai aşteptat, ba mai mult primeşti bonusuri pentru ele. Alte minute preţioase ce aduc sufletului pace. N-ar ştii nimeni cum să catalogheze zâmbetul de pe chipul tău, pentru ca nu e nimeni dornic să-ţi răpească fericirea. Şi când toate astea ajung să pară o rutină incredibilă, înseamnă că te-ai regăsit, iar atunci vei rezona cu gândul dintâi. Vacanţă plăcută !