E septembrie tarziu

Tremur clandestin poposeşte în palmele mele.
Gânduri fără destinaţie se opresc să-şi tragă duhul
nicăieri altundeva decât în fiinţa mea.
Idei absurde ocolesc în neştire ideea de a fi.
Schiţe ale viitorului se-ntind pe pereţi,
imitând haotic umbra unui temător.
Secundele se-nvârtesc în hora Nebunului de-Albastru,
se ţin strâns şi ameţesc ireversibil.
Acum îmi creşte pulsul, abea acum.
Paşesc pe-un pământ necunoscut tălpilor mele
şi-mi las amprenta caldă pe-un rece aburind.
M-am identificat în faţa Lui, am rămas aceeaşi
nici mai mult nici mai puţin. Permisul pentru
călătoria de iniţiere luase sfârşit la ultimul
"tic" in şoaptă.
Deţin o instalaţie sofisticată, a care-i schiţă
şi mod de utilizare s-au făcut uitate în ignoranţă.
Am legat de Oxigen fericire şi extaz, şi n-am făcut
decât să elimin acelaş lucru în cantităţi infime
pentru necunoscători.

Perdele albe cad grele de-a lungul pereţilor.
E rece tot. Mecanisme purtate de val de-a lungul
trotuarelor se-mpiedică de zâmbetele pure.
Oraşul e tot Albastru. Deşi in albăstrimea lui,
unii încă îl văd tot cenuşiu-închis.
Garduri îngheţate de spaimă încă mai găsesc puterea
de-a se mira alături de mine. Păşesc pentru a mia oară
deşi se simte ca întâia dată. Inspir suflul nopţii şi
mă las întregită de mine.

E septembrie târziu.