Despre noi. Despre "odata".

A fost o data ca-n povesti, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Nu e pentru prima data cand incerc sa scriu despre acest subiect. Niciodata nu stiu cum sa incep. Si de-as stii inceputul, mi-e greu sa continui, mi-e greu sa asez ideile una dupa alta, iar ele nu curg alene una dupa alta. Nu e ceva ce vine de la sine, ceva fluid ci doar o nevoie clara a mea de a vorbi despre ceva ce-a fost. De obicei refuz sa traiesc in trecut, ma tine pe loc, insa acum... Acum ma hranesc cu ideea trecutului pentru a-mi furniza puterea necesara de a incerca noul, de a merge mai departe zambind. Nu e o tragedie in nici un caz, insa de cele mai multe ori nu reusesc sa imi exprim prea bine sentimentele care se vor noi, care nu aduc cu nimic cunoscut. Astfel mi-e greu sa cataloghez starea de acum sau intamplarea de atunci ca fiind ceva cunoscut voua sau chiar mie. Ne-am cunoscut in spatele monitoarelor, ne-am format pareri, am discutat, am vorbit, ne-am auzit vocile, am ras, am elaborat teorii...asa a inceput. Initial imi formasem o parere de genul : "Nu am nici o sansa. Nici nu se va uita la mine...probabil ca doar o sa pierdem noptile discutand si atat.". Parea atat de rece si distant, genul de persoana serioasa care nu are nevoie de copilarii, de cineva in general. Tipul perfect al singuraticului...Ma dezarmau toate rand pe rand pana cand chiar am crezut ca asta e, altfel nu au cum sa decurga lucrurile. Trecusera aproximativ 2 luni de cand tot discutam, incepusem sa ma obisnuiesc cu prezenta lui in monotonia mea, ba mai mult incepuse sa-mi pese desi nu se intamplase nimic. Asta mi-a ridicat o groaza de intrebari, dar cel mai tare ma temeam ca nu cumva sa nu aibe nevoie de atentia si investitia mea. Mi-am ascuns in mine aceste lucruri din teama mentionata mai sus si le-am pastrat in cel mai frumos sertar al mintii mele, aveam de gand sa le scot candva daca ar fi fost nevoie de ele. Propunerea lui nu a intarziat sa apara si initial am crezut ca e o gluma, caci obisnuia sa glumeasca mereu. Si eu am raspuns tot in gluma : "Intr-o zi de joi". Apoi s-a inamplat sa intrebe din nou. Emotie de primavara, cocktail de sentimente, betie de ganduri calde. Am ridicat paharul in cinstea timpului si in favoarea noastra. Nu ma asteptam sa ma simt atat de bine. Dar nici nu stii...nici nu iti poti imagina. Mi-e greu sa iti descriu draga cititor, chiar si acum simt nodul in gat, fericirea de atunci. Romantic, pasional, destept, NECESAR. Paradoxal, intrasem intr-o rutina superba. Imi incepeam diminetile cu el si le terminam in acelas mod. Nu ma saturam sa il aud...Si ne-am vazut, dupa aproape o luna. Cate emotii m-au incercat cand mi-a zis : "Am ajuns". M-am grabit sa ma duc la piata, convenisem sa facem prima piata impreuna, desi totul era o premiera pentru Noi. L-am vazut, imi tremurau pometii, mainile...L-am sarutat pentru prima data, atunci am simtit ca-l vreau cu adevarat. Mai mult decat credeam inainte... Am incercat apoi o diversiune pentru a nu observa ca am emotii, l-am plimbat printre tarabele pline ale pietii mergand in permanenta inainte, dar tinandu-l de mana. "Poate ca si-a dat seama", gandeam eu in sinea mea. Am fost pe plaja, ne-am uitat la mare in timp ce vorbeam ca mai apoi sa ne lasam amprentele si visul in grija ei. Ne-am jucat cu nisipul de la mal, lasand valurile sa se sparga de noi, chiar atunci incheiasem un pact cu marea, ca daca ar fi sa ne revedem sa nu fie intamplator, marea sa ne cheme in acelasi loc. A urmat apoi seara, care ne-a prins in acelasi loc: pe plaja. Am vazut luna rosie ridicandu-se plicitisita usor usor catre mai sus. Incepuse sa spuna tampenii fara noima la un moment dat, atunci am inceput sa plang. Sa-mi arat fricile, nelinistile, dar a fost langa mine. Mi-a sarutat fruntea si m-a strans in brate. Aveam o lume intreaga la picioare cand credeam ca n-am nimic. Noaptea m-a prins la pieptul lui,culcusindu-ma. Stii...nu am dormit niciodata mai bine ca in bratele lui. Atat de cald si frumos, fara vise, caci traiam intr-unul. Si apoi...a plecat. Imi traiam iar monotonia, racoarea si insomniile alaturi de el departe. Aproape ca parea doar o idee ascunsa dupa ceva frumos, ceva ce in adancul sufletului speram sa se repete. La 3 zile dupa plecarea lui m-am indragostit, de fapt indragostita eram mai de mult. Incepusem sa-l iubesc, sa nu-mi iert daca i s-ar intampla ceva. Datorita unui lucru spus de el la un moment dat, mi-am ascuns si aceasta iubire in aceleasi sertar, asteptand sa faca el primul pas. Stiind astfel ca ma accepta, ca-i pot spune si asta. Si am reusit, dupa aproape 2 saptamani cand s-a hotarat sa imi spuna. A fost frumos si acum daca ma gandesc prea frumos. Mereu mi-am zis : "E prea frumos ca sa poata fi adevarat". Acum am ajuns intr-un moment in care incepeam sa cedez in fata sutelor de km, ma ingrozea gandul ca nu pot face nimic...In paranoia mea simteam ca usor usor, timpul si betonul rece cenusiu vor strica ceea ce noi incepusem atat de frumos. Refuzam sa cred asta cateodata, dar in rest ma obseda gandul ca-l voi pierde. Am vrut sa renunt. I-am spus si lui...Si m-a lasat sa plec. Ar fi trebuit sa ma conving singura ca trebuie sa raman.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea.