Universul in perceptia mea

   
              Noptile trecute m-au prins pe afara si spre bucuria mea, cerul era mai senin ca niciodata, fapt pentru care ne-am incins la discutii (desi crapa pielea pe tine de frig) si am vrut sa-mi lamuresc ego-ul curios adresandu-i unui prieten bun intrebarea : " Ce e dupa univers ? Ce e in spatele acelui tot ce se comprima ?" Si iata cum am enuntat noi...

            Discutia incepe in jurul orei 1 si putin, cand am fost acaparati de o "pata de stele" cum am numit-o noi. Uitandu-ne atenti la steaua cea mai bine vizibila si care parea ca sta in centrul petei, puteam observa cum celelalte stele par sa formeze un fel de canal ce-si schimba adancimea. M-am gandit la un moment dat ca mintea-mi joaca feste punand in fata scuza "nici macar n-am mai auzit de asa ceva,nici n-am vazut...probabil ca e normal." Si atunci am inceput sa ma simt mica, atat de mica incat simteam ca pana si aerul ma calca in picioare si nu ma pot ascunde niciunde, atunci pareau inutile toate in fata maretiei Universului, a fost secunda in care nu conta nici macar daca ai toate membrele sau cati centimetrii masori. Dar stiam ca in toata ecuatia asta conta Gandul, asa ca i-am dat curs fara nici un fel de retinere. Mi-am imaginat canalul ca pe locul de legatura intre mine si Univers, ma simteam un mic jurnalist, curios care avea sa-l intrebe mai intai cine e, de unde vine, cat va sta si abea mai apoi daca are o familie cu frati sau surori. Ideea unei legaturi vizibile m-a transpus intr-un mediu cu putin peste limita imaginarului, poate ca nu mi s-a parut si mi-a vorbit tot timpul. Intrand in pielea micului jurnalist am fost uimita sa constat ca si Universul avea intrebari referitoare la perceptia mea despre el, fapt pentru care am redevenit eu, cedand locul meu de reporter, Universului. Atunci practic mi-am adus aminte ca nu trebuie sa pui intrebari decat atunci cand cunosti partial raspunsul sau esti sigur ca vrei sa aflii un raspuns. Trebuie sa recunosc ca initial m-am vazut incapabila de a raspunde, dar foarte linistit mi-a spus : "Nu cer teorie, e ceea ce crezi tu". Era o provocare, pe care desigur nu am putut sa o refuz. Am pus o intrebare amicului meu : " Ce crezi ca e dupa univers ? " si am primit exact raspunsul de care ma temeam : "Ceva,negru.". Nu-mi plac teoriile conform carora nimicul este negru, mi se pare atat de lipsit de personalitate incat mintea mea nu le poate accepta. Revenind insa, imi aduc aminte ca Universul a inceput sa se comprime, initial m-am gandit ca ar trebui sa aibe cel putin doua capete pe care sa se exercite o forta, astfel dintr-o linie ce tinde spre infinit ajunge intr-un anume moment sa aiba capete finite. Ma incanta ideea unei linii din cauza ca universul este format din curbe, planete rotunde (nu musai ideea de rotund perfect), nu exista(sau nu stiu eu) vreo planteta ascutita sau vre-un asteroid triunghiular. Dar Universul tacea, semn ca pot mai mult... Mi-am pus zeci de probleme...Mi-am imaginat ca Universul sta inchis intr-un cub, ca un cadou intr-o cutie. Iata adevarata mea dilema: Oare sunt mai multe universe, la fel cum avem mai multe galaxii ? Ce a format prima particula, de unde vine ? Abea dupa lungi discutii cu Universul am inteles ca as vrea sa aflu raspunsul la intrebari doar pentru ca undeva de mult mi-au fost induse, doar increderea in El si puterea de a crede,il face sa existe.