Bălării de sâmbătă seara

De data asta imi plănuisem victoria. Era exact lupta de care aveam nevoie şi da, sună de parcă aş fi pierdut. Dar exact când adunam gând cu gând am realizat că nici n-am început vreodată o luptă şi dacă aş face vreodată asta ghici ce…m-aş lupta cu propriile-mi temeri şi idei, halal erou. Ei bine, de fiecare dată există un motiv pentru care cineva împărtăşeşte idei, motivele mele sunt simple şi e destul de evident că ele se găsesc doar printre rânduri. Mai mult sau mai puţin importante, cu înţeles deplin sau chiar non-sensuri, au acelaşi efect mereu. Cel puţin aş putea spune că sunt dependentă de motive, dar nu vreau ca asta să sune ca o justificare patetică a unei lipse de ceva, orice. Aşadar spuneam că aveam în gând un plan, urma să am parte de ceea ce vroiam eu de la bun început, dar nu… Ce vreau eu este mereu complicat, iar eu nu pot să fiu atât de normală (presupunând că există o definiţie clară a normalului aplicabilă tuturor şi în urma definiţiei există măcar un om care să întrunească condiţia normalitaţii) şi simplă încât să-mi doresc lucruri simple, anoste şi previzibile. Îmi permit luxul incertitudinii din punctul ăsta de vedere, pentru că accept această incertitudine şi pentru că îmi umple sufletul de emoţie. Trăieşti vrând nevrând într-o stare de alertă, în care aparent eu funcţionez, judec şi reacţionez mult mai bine. Mai scrisesem pe ciornă o chestie vis-a-vis de minciună, de faptul că rutina minte sau chiar rutina e minciună…de ce? Pentru că am mai zis într-o altă postare: toate zilele sunt la fel, poate diferă vag când plouă, ninge sau e ceaţă, însă ceea ce face o zi diferită de alta sunt alegerile tale. Mulţi încă n-au habar de puterea lor, de deciziile lor şi traiesc in derivă făcând alegeri la întâmplare, trăind ca nişte simplii pasageri împotriva voinţei lor, dar nici nu stiu ce fac. Cine a inventat minciuna? Noi. De ce? Am argumente pro pentru asta, oamenii sunt slabi pentru că sunt incapabili să se regaseasca, aşadar nu toată lumea poate suporta adevarul în starea lui naturală. Bănuiesc că primele minciuni au fost nevinovate şi aveau ca scop ridicarea moralului celor cazuţi sau poate prima minciună a fost spusă ca formă de divertisment, nici nu contează. Ideea este că nu stii ce e minciună şi ce nu, atât timp cât nu cunoşti adevarul. Am fost pe lângă subiect, prin el şi printre rânduri e ceea ce vreau să zic. Până data viitoare, arici roz.

Intrebari, explicatii, motive si pareri. Am invatat sa nu pun intrebari decat daca vreau cu adevarat sa cunosc raspunsul lor. Explicatii pentru motive sau unul singur? Aparent nu e nimic fundamental gresit in a fi bun, ma gandeam ca stii si tu ca bunatatea asta este perceputa la fel de relativ ca si realitatea. Bunatatea ta e prea mult pentru mine, ma oboseste si ma baga intr-o rutina care ma trage din realitatea mea. Eu mi-am promis ca nu voi mai cadea cu ajutorul altora pentru ca apoi sa ma chinui singura sa gasesc o cale de iesire care nu se arata sau e prea vaga ca s-o pot constientiza. Motiv? In spatele bunavointei mele s-a format o senzatie de satietate, inca nu pot sa fac ceva pentru mine, dar m-am saturat sa rup din mine pentru intregirea altora. Problema? Schimbarea. Schimbarea trebuie sa fie un lucru natural si paradoxal chiar daca alegi sa schimbi ceva fara acceptarea acelui ceva nu se intampla nimic. Nu se schimba decat schimbarea. Ciudat, nu? Altceva? Dorinta de materializare a acestei schimbari care nu a facut decat sa te anuleze, sa te lase in spatele unei perdele de dupa care n-ai putea sa iesi cu capul sus. Parerea mea? Fii tu. Si chiar daca aparent atitudinea ta este puternica, tu nu esti. Tu stii de ce... dar n-ar trebui sa fie asa. Nu te mai modela dupa dorintele si felul altora, permite-ti sa fii tu si sa mergi pana in panzele albe sustinandu-ti punctul de vedere. Stiu ce zic...stiu ce zic.

Alta vreme, alta februarie.

Scriu, sterg si scriu din nou. Nici un inceput nu suna promitator...Oricum, ninge! E o feerie afara, ador zapada. Ar trebui sa fiu solidara cu lumea care e inzapezita si sunt, dar nu pot sa nu ma bucur in acelas timp de vremea copilariei. A trecut o intreaga perioada plina de intamplari care de care mai ciudate. Ma frapeaza lipsa mea de inspiratie, poate e de vina agitatia, poate ma gandesc prea mult la lucruri serioase si uit ca totul e o gluma si poate (sigur) am uitat ce intelegatoare e fereastra alba. Azi nu e timp pentru non-sensuri, paradoxuri si mistere. Lungimea de unda perceputa de vreo 2 luni e una anosta, plina de responsabilitati si mormane de carti care stau sa se prabuseasca, dar a mai trecut o sesiune si m-apropii de ceea ce cred ca-mi doresc. Ma gandeam ca plecasem la drum cu un vis colorat si vesel, acum ma intreb ce dioptrii aveam si din ce unghi ma uitam pentru ca aparent totul e cenusiu. O incertitudine din care o sa ies tarziu, dar sper sa merite. Nu ma pot abtine, asa ca iata ce asteptai:

Tare as vrea sa stiu. Ma opresc pe strada ganduri si ma-nping prin zapada imagini creionate de-un trecut ciudat. Habar n-am pana unde o sa merg, nu stiu unde trebuie sa ma opresc...ideal ar fi sa ma opresc la capatul celalalt. Pensule prafuite, hartii planse, portofele infrigurate imi asigura buna-starea catre tine. Melodia care canta ma imbratiseaza si stiu ca va fi totul bine, aproape bine. Imi iau bocancii si pornesc...Intreaba-ma unde sunt. Ma invart uitandu-ma la cer si tot ce aud e: "Superb. Incredibil, sunt libera. Sunt aici. Sunt acolo...sunt oriunde, gaseste-ma." si stiu ca sunt in lumea mea, dar cine stie ce pasager trece prin acelas loc?! Mi-a fost dor. E duminica, februarie..duminica altui an. Gandeste-te si nu uita sa treci pe unde am trecut si eu, e Albastru.

Stari la frontiera

Se aude muzica, parca sunetul e peste tot, dar mai strident din fata. Mi-e frig si frica. As vrea de multe ori sa fiu magicianul care repara tot si are solutii si pentru el, nu doar pentru altii. Am experimentat intr-un timp foarte scurt senzatii noi sufletului meu, nu inteleg niciodata de ce ma simt datoare sa mi le explic. Sau de ce fiecare senzatie trebuie asociata cu copilaria, cu toate ca apar senzatii noi ACUM, mai tarziu cand ma voi intalni cu aceeasi senzatie, voi retrai prima zi cand am simtit-o. Poate ca asta ma face defecta, dar in acelas timp umana. Habar nu am daca altii se gandesc la asta vreodata sau macar o data. Mirosul de frunze uscate si ploaia ma vor face mereu sa ma simt intreaga si capabila, dar in acelas timp privesc cu melancolie starea de-afara. Trilul pasarilor in toamna rece mi-aduce aminte de fericirea copilariei, de senzatia ca ma asteapta o noua zi plina de provocari si poate prea interesanta pentru ceea ce iti ofera cu adevarat. Septembrie o sa ramana mereu o luna amara, luna de tranzitie prin care voi trece doar de nevoie, luna care ma duce mereu la Albastru Viu de Octombrie. Ne depasim trecutul si il acceptam ca parte din noi refuzand sa traim in el, dar fara sa ne dam seama retraim aceeasi zi. Captivi ai timpului uitam sa traim din temeri prostesti, intrebandu-ne dupa putin timp: "Cand a trecut 1 an?". Orbiti de lucruri inutile avem senzatia ca traim mult, cand de fapt nimeni nu vede ca dimineata zilei de luni seamana teribil cu cea a zilei de marti, cum soarele apune in acelas loc si luna e mereu pe cer. Poate nu pe cerul tau, dar pe-un cer e mereu. Ati obosit? Trezirea, acum e si buna dimineata si e si noapte buna.

E septembrie tarziu

Tremur clandestin poposeşte în palmele mele.
Gânduri fără destinaţie se opresc să-şi tragă duhul
nicăieri altundeva decât în fiinţa mea.
Idei absurde ocolesc în neştire ideea de a fi.
Schiţe ale viitorului se-ntind pe pereţi,
imitând haotic umbra unui temător.
Secundele se-nvârtesc în hora Nebunului de-Albastru,
se ţin strâns şi ameţesc ireversibil.
Acum îmi creşte pulsul, abea acum.
Paşesc pe-un pământ necunoscut tălpilor mele
şi-mi las amprenta caldă pe-un rece aburind.
M-am identificat în faţa Lui, am rămas aceeaşi
nici mai mult nici mai puţin. Permisul pentru
călătoria de iniţiere luase sfârşit la ultimul
"tic" in şoaptă.
Deţin o instalaţie sofisticată, a care-i schiţă
şi mod de utilizare s-au făcut uitate în ignoranţă.
Am legat de Oxigen fericire şi extaz, şi n-am făcut
decât să elimin acelaş lucru în cantităţi infime
pentru necunoscători.

Perdele albe cad grele de-a lungul pereţilor.
E rece tot. Mecanisme purtate de val de-a lungul
trotuarelor se-mpiedică de zâmbetele pure.
Oraşul e tot Albastru. Deşi in albăstrimea lui,
unii încă îl văd tot cenuşiu-închis.
Garduri îngheţate de spaimă încă mai găsesc puterea
de-a se mira alături de mine. Păşesc pentru a mia oară
deşi se simte ca întâia dată. Inspir suflul nopţii şi
mă las întregită de mine.

E septembrie târziu.

Oricand, oriunde si oricum

Oricând, oriunde şi oricum.
Nu contează dacă ţii
sau nu de mână
secundarul. Lipseşti.
M-am documentat şi
am citit mult despre
lipsa ta. E hilar.
Nu figurezi pe harta
nimănui, nici măcar
în trecere. Nu exişti.
Şi totuşi dormi în gândul meu,
în gândul ei, paradoxal
ajungi să fii peste tot. Unde?
Printre degete mi se
răsfiră amintiri despre "odată";
despre "Tu" stând în poartă.
Cum?
M-am trezit la tine acas',
într-un vid nebun şi rece
ce m-aleargă printre pagini;
rânduri seci. Când?
Oricând, oriunde şi oricum.

Scrisoare de dragoste

Iau in palma pulsul amintirilor petrecute alaturi de tine si mi se pare c-a trecut o vesnicie in care nu au existat pe acest pamant pustiit de sentimente decat doi oameni, decat doua inimi intr-un singur ritm ce m-a amagit ametitor asemeni unei cupe de sampanie bauta pe rasuflate.

As vrea sa iei cunostinta de toate sentimentele mele pe care le genereaza aceasta masinarie complicata careia oamenii ii spun inima, dar din imaginatie ma urmaresc ochii tai ca doua panselute umede de roua diminetii. Sunt tot aici.