Habar nu am. Niciodata nu stiu. Nu cautati o logica in ceea ce urmeaza,nici macar nu incercati sa va chinuiti sa intelegeti,mesajul are un singur scop...ori transmite ceva de la prima citire,ori nu transmite nimic.
Toamna prin Octombrie.Copiii rad rareori la nimic. Nimic din ce e nu pare a fi. Fiinta insasi cade. Prin cadere,poti aluneca.Sau Nu. Numerele se joaca in dosar,cand pe dosar scrie "Disparut". Nu poti alege decat ceea ce vrei,nimic din restul nu exista. Alergand poti pleca. Exista ferestre si usi...de unde poti sari sau sta. Acadele,ursuleti si guma Turbo,imi vine sa rad,dar nu. Melancolie in toti peretii si peretii din casa ta. Hamsteri cu turbane imi joaca feste,mananca sticla. Cine mi-a vazut ciorapii ? N-am bani de tigari si o bere. Uitandu-ma pe gaura cheii,te vad contorsionat,aproape ca nu esti. Oare poti fi ? Si daca poti fi,cum vei fi ? Cat de " " vei fi ? In mijlocul canii sau sub covorul de ciuperci ? Musuroaiele ofteaza a tacere si tacerea le zambeste oftand a pace permanenta,a impacare,a dragoste si acceptare pentru totalitatea de zile ce s-au dus fara a fi contabilizate intr-un registru al zilelor ce trec si nu mai vin. Vamesul ar trebui sa fie tras la raspundere pentru incompetenta,as vrea sa stiu unde imi sunt 713 zile trecute,unde au ajuns,ce au facut,vreau o explicatie pentru toata dezordinea,dar cum ?! Vamesul e incompetent,ar trebui sacrificat pe o masuta de cristal albastru pe care se va prelinge incompetenta lui. Dar cine va raspunde pentru patarea masutei ? Si cine va sterge mizeria ce s-a prelins ? Murmura privirea,plange zambetul si tastatura se scufunda in abisul gandurilor fara mila.
Sa aveti pofta !
vineri, 15 octombrie 2010
vineri, 8 octombrie 2010
Asteptand...
Sunt in asteptare. Nu stiu cat va intarzia sau daca va aparea vreodata,dar sunt convinsa ca e ceea ce astept cand se va ivi ocazia aparitiei. Imi voi permite sa fiu curioasa si sa ma intreb cum li se pare asteptarea altor oameni,cum reactioneaza in fata asteptarii,cum o intampina si cat de lunga pare ?
Raportandu-ma la timpul meu,totul dureaza fractiuni de secunda,in acel tot intrand copilarie,ultimii 8 ani si chiar clipa in care mi-a venit ideea de a mai scrie un post. Intotdeauna am asteptat ceva,un exemplu banal: Autobuzul,dar in acelas timp asteptam si un telefon important,iar in momentul in care am primit apelul m-am intins la vorba,abea cand autobuzul a ajuns in fata mea am realizat ca asta asteptam...e unul dintre cele mai simple explicatii,aceeasi teorie se aplica si in cazul asteptarilor de viitor. Am strania senzatie ca 12 ani au alergat spre ziua de azi,ca m-am trezit dintr-un somn profund,pasind spre facultate,senzatia ca lucrurile minore de ieri sunt inexistente,ca nimicurile care te fac sa explodezi de nervi nu conteaza,pentru ca intotdeauna sufletul meu a fost prins intre 2 secunde.Intre cea de la momentul vorbirii si cea care o precede,dar tin sa mentionez ca nu este secunda propriu zisa pe care teoriile o enunta sau o explica. Este secunda sufletului meu,nici nu as putea sa zic daca ma indrept spre cea de-a doua,sau daca macar mai exista alta dupa ea sau daca ea reprezinta sfarsitul unei asteptari. Timpul fizic, respectiv Luni,Marti,Miercuri si asa mai departe sunt doar puncte de reper dupa care ma ghidez,punctele care incearca sa ma introduca in cotidian. Nu pot sa afirm ca am N ani,pentru ca nu sunt sigura ca sunt cei reali. De ce ziua are 24 de ore,de ce ziua este lumina...nu putea fi zi pe intuneric ? Cine spune ca anul are fix 12 luni,sau ca luna are in medie 30 de zile ? Din punctul meu de vedere sunt doar sabloane pentru a exista un program si nimic mai mult.
William Shakespeare : "Timpul este prea lent pentru cei ce asteapta, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se plang, prea scurt pentru cei ce sarbatoresc,dar,pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate."
Si acum ma tin de secunda si secunda ma tine de mana.
Raportandu-ma la timpul meu,totul dureaza fractiuni de secunda,in acel tot intrand copilarie,ultimii 8 ani si chiar clipa in care mi-a venit ideea de a mai scrie un post. Intotdeauna am asteptat ceva,un exemplu banal: Autobuzul,dar in acelas timp asteptam si un telefon important,iar in momentul in care am primit apelul m-am intins la vorba,abea cand autobuzul a ajuns in fata mea am realizat ca asta asteptam...e unul dintre cele mai simple explicatii,aceeasi teorie se aplica si in cazul asteptarilor de viitor. Am strania senzatie ca 12 ani au alergat spre ziua de azi,ca m-am trezit dintr-un somn profund,pasind spre facultate,senzatia ca lucrurile minore de ieri sunt inexistente,ca nimicurile care te fac sa explodezi de nervi nu conteaza,pentru ca intotdeauna sufletul meu a fost prins intre 2 secunde.Intre cea de la momentul vorbirii si cea care o precede,dar tin sa mentionez ca nu este secunda propriu zisa pe care teoriile o enunta sau o explica. Este secunda sufletului meu,nici nu as putea sa zic daca ma indrept spre cea de-a doua,sau daca macar mai exista alta dupa ea sau daca ea reprezinta sfarsitul unei asteptari. Timpul fizic, respectiv Luni,Marti,Miercuri si asa mai departe sunt doar puncte de reper dupa care ma ghidez,punctele care incearca sa ma introduca in cotidian. Nu pot sa afirm ca am N ani,pentru ca nu sunt sigura ca sunt cei reali. De ce ziua are 24 de ore,de ce ziua este lumina...nu putea fi zi pe intuneric ? Cine spune ca anul are fix 12 luni,sau ca luna are in medie 30 de zile ? Din punctul meu de vedere sunt doar sabloane pentru a exista un program si nimic mai mult.
William Shakespeare : "Timpul este prea lent pentru cei ce asteapta, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se plang, prea scurt pentru cei ce sarbatoresc,dar,pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate."
Si acum ma tin de secunda si secunda ma tine de mana.
marți, 28 septembrie 2010
Toamna albastra
Totul a inceput ca un continuu deja-vu. Nimic din ceea ce s-a intamplat acum cateva zile nu mi-a parut nou,interesant sau o traire cu care ar trebui sa ma acomodez, acceptand faptul ca altfel nu ar putea fi. Simteam nevoia sa raspund intrebarilor inainte de a fi adresate,dar nu am facut-o,in speranta ca exista o sansa de a ma insela.O parte din mine simtea nevoia de a-i spune cineva : "Nu e asa,nu ai stiut",dar cu argumente...a fost pentru prima data cand toamna a invins fara drept de apel.
Pentru a elucida unul din mistere,m-am plimbat pe strazile Sibiului. O faceam pentru a doua oara,dar sufletul meu simtea ca o face pentru a mia oara. Am incercat sa ignor senzatia de "Da,stiu." in schimbul uimirii si explorarii unui nou teritoriu. Mi-am inceput itinerariu pe strazile inguste si serpuite pavate cu piatra cubica,mica...fiecare strada te ducea spre un alt tu si nu aveai cum sa ignori faptul ca ti-ar fi placut sa pierzi cate o zi pe acolo facand nimic. Mai tarziu,coplesita de multitudinea de sentimente mi-am facut curaj impreuna cu grupul sa ne urcam intr-un taxi si sa ajungem la o Crama cu specific romanesc. Ne-am trezit in Piata Mica ca dintr-un vis ce nu avea sa se termine prea curand,am observat in drumul meu atatea suflete fericite si melancolice deopotriva,zambete ce aduceau cu ele lacrimi si lacrimi ce porneau din fericire,oameni care nu vroiau decat sa fie pe placul tau,de parca doar pentru asta se trezeau in fiecare dimineata. Am ajuns la Crama Sibiana,coborand cateva trepte intrai in alta lume,incontestabil sentiment. Aerul inchis,putin rece,luminat slab,caramizi portocalii incarcate de vreme,porturi nationale agatate si podeaua inchisa la culoare toate astea te faceau sa vrei sa plangi. Amplasate haotic,mesele luau diverse forme...patrate sau rotunde erau asezate fie dupa cate o arcada,fie sprijinind cate un zid. Am aflat ca initial in secolul XV a fost primaria orasul,iar mai apoi un depozit de materiale urmand sa ajunga a fi club avand ca finalitate aparitia restaurantului fara a fi restaurat macar putin de la aparitia sa. Ne-am asezat intr-un "separeu",camuflati de o arcada imi era greu sa tin lacrimile in frau si nu m-am putut abtine sa nu ating pietrele,caramizile...Era imposibil sa nu le aud vocea calda,dar groasa ce ma indemna sa ating timpul trecut,sa-mi imaginez cate sute sau mii de oameni au fost acolo,cate sentimente a inghitit locul si pe cate dintre ele le va scoate la lumina ori de cate ori este nevoie. La toate aceste lucruri se adauga prezenta ospatarului,imbracat cu pantaloni calcati la dunga,cu o camasa alba,apretata ce era imbracata de vesta neagra ce continua frumos si armonios pantalonii. Pantofi in picioare,parul carunt,vocea calma si ancarul ce-l purta pe mana, toate erau ale locului,iar locul in sine era al vremii.
In aceeasi zi am avut o tentativa de a ne odihni,caci tot ceea ce se intamplase te facea sa vrei sa stai intins sa auzi eventual cum ploua,cugetand la tot ceea ce ai vazut.Locul cerea o replica,de care nici macar tu nu te puteai lipsi. Am stat inchisi in camera de parca asteptam ceva,dar ceea ce asteptam nu a indraznit a aparea asa ca ne-am agitat fara a stii ce vrem de fapt. Mai pe seara m-am hotarat sa ies in zona pentru a cauta un Non-Stop(mi-era pofta de ciocolata). In momentul in care am iesit,mi-am sunat prietena pentru a vorbi cu ea la telefon,totul mi se parea prea sinistru din cauza linistii. In timp ce ii explicam cum e orasul aud un "Ceau" in ecou din spate,ma intorc speriata si intreb "Ce ai zis?",imi raspunde "Ceau" uimita ca am inteles bine desi erau cam 5 metrii intre noi ii spun "Buna.",continuandu-mi drumul si discutia la telefon.Dupa putin timp ma intreaba "Singura?"...nu intelegeam de ce imi vorbeste..."Da.",el : "Nu iti e frica ? E noapte,vrei sa te conduc ?" Intentia parea rupta de realitate,iar pentru prima data viata a avut o tentativa de a aduce cu filmele siropoase,intrucat nu mi-a fost teama ca s-ar putea intampla ceva. In schimb exista teama pentru nou asa ca i-am raspuns : "Nu multumesc,ma descurc mai am putin de mers.". Intentia lui ma facuse sa zambesc,sa inteleg ca exista si lucruri bune chiar daca sunt intamplatoare sau la sute de km de casa. Am ajuns inapoi la pensiune si am plecat din nou pe strazi pentru a ne plimba. Acum lucrurile devin si mai interesante...Strazile erau luminate,vantul batea puternic,atmosfera era putin incarcata. In plimbarea noastra nu am fost doar noi,din instinct ma uitam in permanenta peste umar,caci simteam ca e mult mai multa lume decat eu si Alex,in spatele nostru intotdeauna scartaia ceva,fosneau frunzele,lumina avea tendinta de a palpai si umbre parca de nicaieri se intindeau pe casele intunecate. Fara nici o alta explicatie ne-am continuat drumul,dar scopul se schimbase. Daca initial cautam un Non-Stop,acum cautam un taxi care sa ne duca la unul,caci atmosfera devenea tot mai apasatoare.
In ultima seara ne-am plimbat prin Centrul Vechi. La un moment dat am inceput sa cant,nu am putut rezista...cladirile tineau cu mine,amplificand sunetul pe ritmul cantecului. Am stat aproape 2 ore pe zidul ce imprejmuia cladirea "Continental Forum",ascultand muzica veche si vorbind despre nimicuri.
Toamna in Sibiu,e toamna.Albastrul e aramiul,e fosnetul,e cerul schimbator si sentimentele de neoprit pe care toamna le aduce sufletului tau. As vrea sa cunosc toamna,dar mi-e frica...in schimb cunosc toamna albasta,toamna mea,sufletul meu sau gandul catre el.
Pentru a elucida unul din mistere,m-am plimbat pe strazile Sibiului. O faceam pentru a doua oara,dar sufletul meu simtea ca o face pentru a mia oara. Am incercat sa ignor senzatia de "Da,stiu." in schimbul uimirii si explorarii unui nou teritoriu. Mi-am inceput itinerariu pe strazile inguste si serpuite pavate cu piatra cubica,mica...fiecare strada te ducea spre un alt tu si nu aveai cum sa ignori faptul ca ti-ar fi placut sa pierzi cate o zi pe acolo facand nimic. Mai tarziu,coplesita de multitudinea de sentimente mi-am facut curaj impreuna cu grupul sa ne urcam intr-un taxi si sa ajungem la o Crama cu specific romanesc. Ne-am trezit in Piata Mica ca dintr-un vis ce nu avea sa se termine prea curand,am observat in drumul meu atatea suflete fericite si melancolice deopotriva,zambete ce aduceau cu ele lacrimi si lacrimi ce porneau din fericire,oameni care nu vroiau decat sa fie pe placul tau,de parca doar pentru asta se trezeau in fiecare dimineata. Am ajuns la Crama Sibiana,coborand cateva trepte intrai in alta lume,incontestabil sentiment. Aerul inchis,putin rece,luminat slab,caramizi portocalii incarcate de vreme,porturi nationale agatate si podeaua inchisa la culoare toate astea te faceau sa vrei sa plangi. Amplasate haotic,mesele luau diverse forme...patrate sau rotunde erau asezate fie dupa cate o arcada,fie sprijinind cate un zid. Am aflat ca initial in secolul XV a fost primaria orasul,iar mai apoi un depozit de materiale urmand sa ajunga a fi club avand ca finalitate aparitia restaurantului fara a fi restaurat macar putin de la aparitia sa. Ne-am asezat intr-un "separeu",camuflati de o arcada imi era greu sa tin lacrimile in frau si nu m-am putut abtine sa nu ating pietrele,caramizile...Era imposibil sa nu le aud vocea calda,dar groasa ce ma indemna sa ating timpul trecut,sa-mi imaginez cate sute sau mii de oameni au fost acolo,cate sentimente a inghitit locul si pe cate dintre ele le va scoate la lumina ori de cate ori este nevoie. La toate aceste lucruri se adauga prezenta ospatarului,imbracat cu pantaloni calcati la dunga,cu o camasa alba,apretata ce era imbracata de vesta neagra ce continua frumos si armonios pantalonii. Pantofi in picioare,parul carunt,vocea calma si ancarul ce-l purta pe mana, toate erau ale locului,iar locul in sine era al vremii.
In aceeasi zi am avut o tentativa de a ne odihni,caci tot ceea ce se intamplase te facea sa vrei sa stai intins sa auzi eventual cum ploua,cugetand la tot ceea ce ai vazut.Locul cerea o replica,de care nici macar tu nu te puteai lipsi. Am stat inchisi in camera de parca asteptam ceva,dar ceea ce asteptam nu a indraznit a aparea asa ca ne-am agitat fara a stii ce vrem de fapt. Mai pe seara m-am hotarat sa ies in zona pentru a cauta un Non-Stop(mi-era pofta de ciocolata). In momentul in care am iesit,mi-am sunat prietena pentru a vorbi cu ea la telefon,totul mi se parea prea sinistru din cauza linistii. In timp ce ii explicam cum e orasul aud un "Ceau" in ecou din spate,ma intorc speriata si intreb "Ce ai zis?",imi raspunde "Ceau" uimita ca am inteles bine desi erau cam 5 metrii intre noi ii spun "Buna.",continuandu-mi drumul si discutia la telefon.Dupa putin timp ma intreaba "Singura?"...nu intelegeam de ce imi vorbeste..."Da.",el : "Nu iti e frica ? E noapte,vrei sa te conduc ?" Intentia parea rupta de realitate,iar pentru prima data viata a avut o tentativa de a aduce cu filmele siropoase,intrucat nu mi-a fost teama ca s-ar putea intampla ceva. In schimb exista teama pentru nou asa ca i-am raspuns : "Nu multumesc,ma descurc mai am putin de mers.". Intentia lui ma facuse sa zambesc,sa inteleg ca exista si lucruri bune chiar daca sunt intamplatoare sau la sute de km de casa. Am ajuns inapoi la pensiune si am plecat din nou pe strazi pentru a ne plimba. Acum lucrurile devin si mai interesante...Strazile erau luminate,vantul batea puternic,atmosfera era putin incarcata. In plimbarea noastra nu am fost doar noi,din instinct ma uitam in permanenta peste umar,caci simteam ca e mult mai multa lume decat eu si Alex,in spatele nostru intotdeauna scartaia ceva,fosneau frunzele,lumina avea tendinta de a palpai si umbre parca de nicaieri se intindeau pe casele intunecate. Fara nici o alta explicatie ne-am continuat drumul,dar scopul se schimbase. Daca initial cautam un Non-Stop,acum cautam un taxi care sa ne duca la unul,caci atmosfera devenea tot mai apasatoare.
In ultima seara ne-am plimbat prin Centrul Vechi. La un moment dat am inceput sa cant,nu am putut rezista...cladirile tineau cu mine,amplificand sunetul pe ritmul cantecului. Am stat aproape 2 ore pe zidul ce imprejmuia cladirea "Continental Forum",ascultand muzica veche si vorbind despre nimicuri.
Toamna in Sibiu,e toamna.Albastrul e aramiul,e fosnetul,e cerul schimbator si sentimentele de neoprit pe care toamna le aduce sufletului tau. As vrea sa cunosc toamna,dar mi-e frica...in schimb cunosc toamna albasta,toamna mea,sufletul meu sau gandul catre el.
joi, 23 septembrie 2010
Inspiratia de la miezul noptii
Am ajuns acasa,aproximativ acum 20 de minute. Cand am intrat in bucatarie,am auzit ca numele imi este strigat obsesiv si in soapta...prima intentie a fost de a raspunde,dar nu imi imaginam cum ar putea sa imi vorbeasca Tanta*. Incercand sa nu fac zgomot ma indrept cu pasi calculati si mici spre usa cand aud:
- Aaaaada !
Era usa de la camara. Isi atintise privirea asupra mea,iar incercarea mea de a nu raspunde tocmai esua.
- Zi,dar mai repede...fac pe mine. E urgent ?
- Nu-i asa ca ai vrea sa gusti ceva ?
- Mai de graba as manca...
- Pai intra. Am aproape de toate.
- De toate in afara de geam si clanta ? Poate ca tu ascunzi ceva...ai vrut sa ma pacalesti,dar...1-0. Vin acum.
Evident. Nu am rezistat tentatiei si am intrat timida in camara cu pricina,scotocind cu privirea fiecare raft.La o prima aruncatura de "Ochi" nu am observat decat oalele goale ce-si susoteau enervant povesti,la care desigur nu aveam acces. Iritata ca fiecare face ceva incerc sa mai caut,poate gasesc si altceva decat oale rautacioase si saci menajeri deprimati in doliu.Siii...Da. Brusc imi mut privirea spre borcanul de gem,gem de caise ! Atat de frumos imbracat,etichetat si portocaliu,imi face cu ochiul.( He he,dar ce crezi ca eu nu stiu tactici d`astea? Mai...esti doar un gem...imi spuneam eu increzatoare in gand,cand gemul nerabdator imi raspunde)
- Nu orice fel de gem.Sunt gem de caise. Indrazneste,nu ai cum sa ma refuzi.
- (Ei asta-i buna.Dupa ce ca e gem,imi citeste gandurile si mai e si arogant...il las sa insiste atat cat sa mi se faca foame)
- Hai te rog,gusta-ma.
- Intelege ca nici nu vreau si nici nu pot.
- Te roooooog. Gusta-ma.
- Vreau,dar nu pot !
- Te implor ! GUSTA-MA !
Acela a fost momentul cand oalele se uitau la conversatia noastra ca la cel mai bun film,cu manerele mari,cu capacele larg deschise,asteptand momentul cand voi ceda si voi atinge borcanul,caci stiau cat de irezistibil era gemul de felul lui. Asa ca pun mana pe el si deodata simt ca patrund intr-o alta lume,o lume dulce acrisoara. Era trecut de miezul noptii,iar eu mancam GEM.
- Aaaaada !
Era usa de la camara. Isi atintise privirea asupra mea,iar incercarea mea de a nu raspunde tocmai esua.
- Zi,dar mai repede...fac pe mine. E urgent ?
- Nu-i asa ca ai vrea sa gusti ceva ?
- Mai de graba as manca...
- Pai intra. Am aproape de toate.
- De toate in afara de geam si clanta ? Poate ca tu ascunzi ceva...ai vrut sa ma pacalesti,dar...1-0. Vin acum.
Evident. Nu am rezistat tentatiei si am intrat timida in camara cu pricina,scotocind cu privirea fiecare raft.La o prima aruncatura de "Ochi" nu am observat decat oalele goale ce-si susoteau enervant povesti,la care desigur nu aveam acces. Iritata ca fiecare face ceva incerc sa mai caut,poate gasesc si altceva decat oale rautacioase si saci menajeri deprimati in doliu.Siii...Da. Brusc imi mut privirea spre borcanul de gem,gem de caise ! Atat de frumos imbracat,etichetat si portocaliu,imi face cu ochiul.( He he,dar ce crezi ca eu nu stiu tactici d`astea? Mai...esti doar un gem...imi spuneam eu increzatoare in gand,cand gemul nerabdator imi raspunde)
- Nu orice fel de gem.Sunt gem de caise. Indrazneste,nu ai cum sa ma refuzi.
- (Ei asta-i buna.Dupa ce ca e gem,imi citeste gandurile si mai e si arogant...il las sa insiste atat cat sa mi se faca foame)
- Hai te rog,gusta-ma.
- Intelege ca nici nu vreau si nici nu pot.
- Te roooooog. Gusta-ma.
- Vreau,dar nu pot !
- Te implor ! GUSTA-MA !
Acela a fost momentul cand oalele se uitau la conversatia noastra ca la cel mai bun film,cu manerele mari,cu capacele larg deschise,asteptand momentul cand voi ceda si voi atinge borcanul,caci stiau cat de irezistibil era gemul de felul lui. Asa ca pun mana pe el si deodata simt ca patrund intr-o alta lume,o lume dulce acrisoara. Era trecut de miezul noptii,iar eu mancam GEM.
luni, 20 septembrie 2010
Lacrimi inodate.
Suflet manjit de durere
Priveste fundul marii
Ce se revarsa in tacere
La lasarea lin-a serii.
Coboara-ti ochii din infern
Ridica-te-n spre cer
Caci ma vei privi etern
De-acolo de unde-ti cer!
Izbaveste-ma de soarta
Si arunca-ma cu ura
Voi veni din nou la poarta
Si-ti voi parea tot mai pura.
In malefica-ti privire
Ma voi stinge usurel
Si simtind a ta traire
Voi dormi si eu nitel.
Priveste fundul marii
Ce se revarsa in tacere
La lasarea lin-a serii.
Coboara-ti ochii din infern
Ridica-te-n spre cer
Caci ma vei privi etern
De-acolo de unde-ti cer!
Izbaveste-ma de soarta
Si arunca-ma cu ura
Voi veni din nou la poarta
Si-ti voi parea tot mai pura.
In malefica-ti privire
Ma voi stinge usurel
Si simtind a ta traire
Voi dormi si eu nitel.
Toamna.
Ziua-mi doresc s-o vad si s-o ating
Noaptea s-o simt si-apoi s-o sting
Flacara iubirii incet s-o cuprind
Si-ncet sa te iubesc sincer, dar mintind!
Pe tine fericire te sting
Ca apoi sa te ating...
E gandul suprem...esti tu!
E visul luciferic...e doar un atu!
Noaptea s-o simt si-apoi s-o sting
Flacara iubirii incet s-o cuprind
Si-ncet sa te iubesc sincer, dar mintind!
Pe tine fericire te sting
Ca apoi sa te ating...
E gandul suprem...esti tu!
E visul luciferic...e doar un atu!
Viata.
O clipa sa te zaresc
O secunda sa te privesc
Un minut sa-ti soptesc
O ora sa-ti zambesc
Toate pentru ca
O viata sa te iubesc.
O secunda sa te privesc
Un minut sa-ti soptesc
O ora sa-ti zambesc
Toate pentru ca
O viata sa te iubesc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)