Fuga dupa normalitate.

Vreau sa stiu cand am ajuns o suma mai mult decat un intreg. As umple pagini intregi daca as stii cu ce. Mi-as pune pe tava bucati de suflet, daca as stii ca asta o sa schimbe ceva. Nu, nu vreau garantii, dar alerg dupa certitudini. Nu asta facem cu totii? Ne pierdem in acel val cu care ar trebui sa mergem, doar ca nici macar nu putem zari o urma de tarm. E doar un val, intr-o mare, o mare agitata, o mare de incertitudini, sperand ca la tarm vom stii. Asa plutesc si eu. In deriva. In deriva. Sunt pe-un val care nu stiu unde duce, si nu ca n-as stii sa traiesc momentul, dar imi place cu siguranta sa stiu ca daca ma angajez intr-o asemenea aventura, voi ajunge si la destinatie. Vreau sa stiu ca daca am sa lupt cu zmei pentru un print, am sa-l gasesc acolo si nu o sa fie doar ceva ce si-a dorit o parte din mine si a reusit s-o picteze dintr-o imaginatie neajutorata. Ce ciudat, cat de strain. Unde e liberul arbitru? Suntem toti parte al unui destin prestabilit in care deschizi usi, iar altii le inchid ca sa iti poti urma "acel" plan? Nu exista nici un plan? Pentru ce ne zbatem? Pentru 4 pereti, pentru o masa si 2 furculite? Asta e sensul vietii? Sa lupti pentru 2 furculite si-o canapea? Nu vreau sa accept superficialitatea asta. Nu vreau sa lupt pentru furculite, vreau sa lupt pentru mine, pentru tine, pentru noi. Sa razbat de dragul umanitatii, atat de pierdute si disperate, acea parte umana prinsa intre 2 conturi de Facebook, sechestrata intr-o lume imaginara, tehnologica, inutila. In locul de acum, florile nu au miros, desi arata spectaculos; copiii nu se mai joaca cu caini si cu pisici, pentru ca au purici, desi dintotdeauna au avut; aici rasare soarele de dimineata si toti cred ca li se cuvine lumina lui; merele au devenit la fel de frumoase ca-n basme si pentru asta sunt lipsite de gust, sunt prea tari si uscate, dar totusi superbe. In locul asta exista si oameni. Cei mai multi adorabili si placuti ochiului, dar sub un trup de invidiat nu e nimic, e un suflet secat, lipsit de esenta. Oare ar mai cumpara cineva apa plata, daca sticlele ar fi goale? Nu. Asa ma gandeam si eu, atunci de ce vindem oameni goi? De ce ne vindem esenta pentru 2 furculite? Stiu. Visatoarea nebuna, nematurizata, care crede in povesti si basme. Just. Asa e. Si am sa cred asta pana cand voi mai putea gandi, n-am sa devin corporatista si nici parte a unui sistem bolnav, care ma va face sa putrezesc pana ce ma voi resemna. Nu pot sa aleg resemnarea, cand am atatea la picioare. Noi nu mai vorbim intre noi, nu stim sa ne mai exprimam, nu putem sa discutam fara sa tipam si sa ne enervam. Nu e normal. Suntem fiinte umane, dotate cu ratiune si darul vorbirii, totusi alegem sa bagam carti in semineu si sa ne delectam pe tableta, spionand viata altora, la fel de nefericiti, dar totusi populari prin oras, prin tara. Si mie mi-ar placea sa stiu secretele lumii, dar aici nu intra viata nici unei persoane publice, nici un can-can ieftin, nici macar stirile de la ora 5, pe care le refuz cu toata fiinta mea, nu pentru ca fug de realitate, pentru ca vand violenta, pentru ca multi copii cu alte tare ar putea sa creada ca asa e normal, pentru ca platesc abonamentul de tv, asta inseamna ca platesc sa ma imbuib cu violenta. Nu, multumesc. Asa realizez ca ai mei cheltuie niste bani lunar, inutil. Intelegi ce spun? Nu e normal. Stiu. Nu intelegem toti acelasi lucru prin cuvantul "normal", inteleg perfect asta. Stiu si ca nu pot schimba lumea. Cine sunt eu sa fac asta? Poate ca nimeni, dar am sa dau tot ce pot. Am sa incerc atat cat am sa traiesc; dar n-am sa schimb lumea. Am sa-mi creez propria lume, doar cu oamenii pe care ii vreau langa mine, oameni capabili sa vada mai departe de hainele mele, mai departe de tampeniile pe care unii cred ca le-as debita. Am sa-mi rezerv acest drept. Macar atat pot sa fac pentru acum. Mai incolo...

Nebunie. Partea a III a.

Nu stiu. Nici ce imi place, nici ce vreau, nici incotro ma duc. M-am lasat purtata de tristete prin parc, taraind dupa mine o geanta plina cu tampenii, pe care o atarnasem de umarul drept, si o carte in mana stanga: "Padurea norvegiana" al lui Murakami. Pe drum imi veneau in cap fel de fel de idei. Ma gandeam ca orice ar iesi din capusorul meu fara prea mult par pe el, va polua fonic. Scarboase ganduri si dorinte mai trec pe acolo in ultima vreme... Imi tot imaginez cum toate vorbele de rahat adunate de atata timp sunt depozitate in pungi inchise cu etichete. Cum intr-o dimineata imi iau ghiozdanul si-l umplu pana la refuz cu vorbele acelea grele, inchise si etichetate, cum fiecare persoana isi va primi inzecit punga, direct peste ochi. Cum eu, golindu-mi intr-un sfarsit ghiozdanul am sa zambesc, iar restul se vor gandi: "De ce eu?". Desigur. Nu-mi pasa nici macar ca rahatul ala cu roata se intoarce, nu ma intereseaza nici vorba: "karma is a bitch"... Las-o sa fie. Nu doar karma e curva. Si oameni sunt la fel, dar asta nu inseamna ca oameni sunt karma sau ca toate curvele sunt oameni si karma. In fine, consecintele sunt ireal de neimportante in toate planurile mele. Am tot zis ca fiecare primeste ce merita si cineva (de acolo sus sau de acolo jos, nu conteaza) se ocupa ca toata treaba asta sa fie in echilibru. Si nu e problema ca m-am plictisit sa astept sa le vina randul altora, dar parca in tot jocul asta eu nu ma apar. Toti au armuri, curate, stralucitoare, iar eu pe post de scut am o cutie de conserve jegoasa, in care altii scrumeaza si-si arunca mucurile aprinse. De ce? Pentru ca le-am permis sa rada de scutul meu, pentru ca nu i-am plesnit peste ochi si nu le-am tras suturi in cur atunci cand trebuia. Pentru ca mereu am amanat cu gandul ca se intoarce roata. Right. De maine o intorc eu, iar cand o sa se intoarca la mine, am s-o intorc iar. Da. Sunt optimista si increzatoare ca de maine toata lumea va plange, iar eu am sa rad.

Nebunie. Partea a II a.

O livada putreda. Mirosul de mucegai iti raneste orice simt ramas in viata, pentru ca aici viata a-ncetat. De aici a pornit razboiul mentalitatilor. Cenusiu albastru-verzui se urca pe tine si incearca sa te faca una cu locul. Sterge-te sau vei putrezi in vechile concepte, in aceleasi principii perpetuate prost. Fugi catre o experienta care te salveaza de-un mort a carui osanda n-a facut nici o diferenta.

Nebunie. Partea I.

Stii momentele acelea de liniste in care vorbesti cu vocea mica de pe umarul tau? Noptile alea lungi in care formulezi fraze alambicate despre viata, cand dupa lungi incercari ceva suna bine si adormi? Diminetile cand te trezesti si te framanti ca nu poti sa-ti aduci aminte ideea aia geniala? Cat de ciudat a trecut si azi.

Imi place atat de tare cand se aude muzica din spatele meu, e ca si cand imi canta in minte, ca in momentele alea minunate din filme cand incepe o piesa misto si apare Brad Pitt sau altul ca el si ori salveaza situatia, ori se alege cu tipa misto. Ce n-as vrea sa mi se intample si mie...dar nu asa. Mai de graba:

Peretele meu devine invizibil cu cat ma uit la el.

Poate s-o intimida sau mintea mea chiar reuseste sa-l dezbrace lasandu-l nud. 

Un nud cu femei cu sani de portocala si par de flori alb rozalii.

Clipesc si totul se invarte.

Din portocale se scurge suc de femeie juna,

atat de pur si de firesc.

Se coboara.

Fredonam intr-o disperare, imi ragusisera gandurile in asa hal incat am inceput sa tusesc si sa expectorez cate-un diez sau bemol. 

Cum se risipeste vantul...

                 

E prima data cand am curaj sa spun. Mi-e frica. Doamne, atat de frica. Mi-e frica de mine si gandurile mele. Nu mai stiu ce nume poarta emotiile, nu mai stiu cum e ca ele sa iti fi trecut intamplator prin fire. Si nu doar ca mi-e dor, dar ma tot intreb de ce am permis asta? Spuneam adesea ca simt ca devin omul de care fug…mi-as fi dorit sa ma insel. Mai departe de randurile triste pe care le-am asternut, n-a ajuns nimic. Nimic din ceea ce am ales sa cred nu se poate schimba, dar eu o pot face. Pot. Ziua a fost data sa lumineze strazile, potecile si pe unii dintre noi mai morocanosi si reci, noaptea e lumina pentru minte, e linistea la care ravnim cu toata suflarea dupa o anumita varsta. Nu e prima piatra din drumul meu, nici cea mai mare. Nu e nici macar infricosatoare, e doar o piatra cum am mai vazut pana acum, la fel ca dimensiune…singura diferenta este ca cea de acum are mai mult de 4 fete. Are o infinitate de aspecte, toate dependente de mana care o tine, de soarele de afara, de poteca aglomerata sau nu, de temperatura si mai ales de ochii care o privesc. Singura problema pe care am avut-o pana acum a fost ca nu stiam la ce anume privesc exact. Acum stiu. Calea simpla o sa ramana mereu pentru neexperimentati si pentru cei lipsiti de spirit de aventura. Mereu am auzit ca "Te complici si iti complici existenta mai mult decat ar putea o fiinta complicata sa-si complice vreodata viata complicata."Ei bine…Da. Doar ca eu nu zaresc nici o problema la orizont,e ca si cand m-as fi nascut sa speculez momentele din viata mea si culmea, cu atata precizie! N-am permis…auto, dar totusi stiu sa conduc,cu mine fac o treaba excelenta, din cand in cand… Haha. Nebunesc, nu?
Cate suflete incap intr-un singur gand? Toate. E loc pentru toata lumea, nu e nevoie sa va inghesuiti,  aici nu exista cozi, deci nu exista primul si ultimul. Sunt toti si atat. Incearca sa intelegi acest mic detaliu pe care cu foarte putin efort l-am ascuns intr-o metafora. As fi mai mult decat multumita sa aflu ca si ochii tai au privit unde trebuie si ca acolo undeva ai inteles esenta unei firi complicate. Lasa-ma sa iti mai spun ceva…acea fire complicata este cel mai simplu mecanism din cate ar fi putut exista in lumea asta mare si complexa. Singurul lucru complicat la mine este ca nu permit celorlalti sa vada cat de simplu este de fapt. Da, e o bariera. Nu, nu o poti ridica dupa bunul plac, eu sunt singura cale de acces dincolo de bariera singura cheie care deschide bariera pleaca din familia simplului…Sinceritate. Este singurul lucru la care bariera tinde sa treaca peste dorinta mea.
Stii, acum cateva zile am experimentat spre marele meu extaz cateva clipe de liniste. Fara intrebari, fara raspunsuri, fara afirmatii, fara presupuneri; doar acel sentiment teribil de minunat care ma facea sa inteleg adierea vantului in parul meu,acel sentiment care ma umpluse din cap pana in picioare de emotie, emotia ca fac ce trebuie, ca am incredere intr-o speranta, aproape ca nu pot sa descriu exact cum acel vad de caldura pornea din ochii mei care sclipeau a extaz copilaresc si dupa un ocol micut ce mi-a infundat urechile cu nerabdare…l-am prins de mana. Valul era peste tot. Sentiment de dulce copilarie intr-o seara de vara cu lilieci; miros dulce al pasiunii izvorate dintr-un impuls de moment, band o bere dupa mahmureala. Zambete straine, oameni nehotarati si putin timp, decisiv moment.Pot.

Ma enerveaza. Doamne cum ma enerveaza si doamne cat de putin dureaza pana o face si poate suna tampit ce spun dar uneori, iar de curand chiar mai des incepe sa-mi placa pana si asta. Ce spun? Da. Da. Intelegi? Pot.

Ultimul pahar de vin ma indeamna sa pun undeva un punct, un final. N-am cum sa pun un punct final, abea am deschis, sfarsitul e putin mai departe. Asadar ma gandeam ca niste puncte de suspensie ar putea oricand sa lase loc pentru o alta aventura, pentru o continuare al unui inceput deja parca interesant...

Inceput de haos.

Cum poti sa ramai nemiscat cand in jurul tau e haos?

Au trecut pe putin 2 luni de cand nu mai inteleg nimic. Si multe altele de cand ma rog de muza mea s-apara. Incep sa cred ca e mai pretentioasa decat o credeam eu, mult mai scumpa la vedere si adesea absenta fara pic de urma. Cum si de ce sunt intrebari al caror raspuns cu siguranta am sa-l cunosc mult mai tarziu.

A inceput intr-o seara de vara care nu prevestea nimic iesit din comun, nimic nou, poate doar concertul spre care ma indreptam alaturi de prietena mea. Drumul, desi lung si parcurs prin apa doar pentru amuzamentul nostru de Constantence indragostite de mare, a adus discutii pline de hohote colorate si priviri uimite. Ajunsa la concert totul a prins un alt contur. Prima seara dupa lungi asteptari in care muza mea imi dicta intr-un ritm nebun fel de fel de fraze care ma faceau sa ma uit intr-un punct fix, sa ma batai pe muzica live si tare si sa nu aud nimic altceva. Intr-un fel de stare aproape absenta, ca si cand nu existam decat fizic acolo pentru ca cei din jurul meu sa nu dea peste mine si ideile mele. M-am retras complet intr-un coltisor linistit unde toate aveau sens si nimic nu spunea mai mult decat: "Ne-am regasit, suntem iar impreuna."

Totul se misca prea rapid. Cand te-ai uitat ultima data la cer aproape de rasarit si ai avut emotii? Cand ai facut ultima data ceva instinctiv si n-ai analizat ficare pas pe care trebuie sa il faci? Alergand parca in jurul unui sens giratoriu, nu m-am trezit decat atunci cand mi s-a taiat respiratia. Nu e stupid? Ba da. Si mai stupid este ca in tot timpul asta am stiut ce fac si de buna voie am alergat spre nimic. O risipa de energie, de forta si vlaga. 

Frapant este ca totul a devenit atat de mecanic incat te sufoca. Nu te mai surprinde aproape nimic, iar ce reuseste sa te surprinda putin este pentru ca nu ai fost indeajuns de atent, atat. Toata lumea se chinuie sa impresioneze, sa faca ceea ce altii asteapta. Totul e ca o masinarie defecta si totusi unsa cum trebuie, care se chinuie sa functioneze si uite ca spre surprinderea nimanui chiar o face. Mi-e dor de marea albastra, nu de marea plina de rahat si ganduri sinucigase. Mi-e dor de oameni frumosi, nu de oameni care in fiecare moment incearca sa fie ceea ce n-ar putea fi vreodata. Mi-e dor de ceva natural, de lucrurile alea atat de simple dar care totusi trezesc un zambet sau o emotie, indiferent de intensitatea si amplitudinea ei. Doar mi-e dor. Oare am crescut si am evoluat doar ca sa nu mai doara? Despre asta e vorba? Toata experienta ta se preschimba in lipsa de emotie, iar singurul lucru pe care il poti simti sa fie atasament si dezamagire care mai de care? Nu mi-as fi imaginat asta nici pentru cel mai sumbru scenariu pentru viitor si totusi asta se intampla de 1 an, poate 2. 

Nu pot sa imi cer iertare pentru lipsa mea, insa regret nespus ca pierd legatura cu muza mea, singura care poate trezi satisfactie, motivatie, zambete si lacrimi deopotriva. Curand am sa revin, e nevoie doar de putin timp, sa ne acomodam, sa luam lucrurile pe rand, sa ne exprimam in sentimente si nu fraze lipsite de emotie. Pana data viitoare, ramai cu bine si Carpe diem.

Despre mine.

Cum ajung sa vorbesc intotdeauna singura?  Cum de toate intrebarile au raspuns numai noaptea tarziu?

Iubiti antici, ziua si noaptea se contopesc in capul meu sub forma unor intrebari stupide, imbratisate intr-un final de raspunsuri pe masura. O necesitate a zambetului de dimineata, a lacrimilor din miezul zilei si a cascatului alene de seara. Ce zi minunata petrecuta intr-o stare de blocaj celular si informational. Nu intelegi!? Am zacut intinsa pe patul meu indeajuns de mare, dar totusi uneori parca prea mic pentru mine si ideile mele. Nu-mi aduc aminte ultima seara in care m-am intins pe el, in ultima vreme sunt inghesuita la perete de tot felul de absurditati. Camera mea a devenit mult mai mica, infinit de mica, aerul parca se chinuie sa-si faca loc. E plin de mine, de iubirea mea, de ura mea, de frustrarile mele, de dorul meu, de amintirile mele, de planurile mele sfioase pentru atatea zile de maine, de lacrimile mele, de urletele mele, de mine. Si-ntr-un loc atat de sufocant e greu sa lasi sa razbeasca o idee  noua, toate celelalte comploteaza pentru a o ucide. Gelozie calda pe toti peretii, intre toate cartile si langa mine in pat. Ma simt singura. Eu cea din adancul corpului meu vreau sa traiesc ce mi-am dorit, sa ma plimb printr-o padure doar ce nascuta si sa ascult cum viata poate fi frumoasa de atata timp. Sa privesc stelele si sa vorbesc despre non-sensuri, sa rad pentru ca imi place sa-mi imaginez colturile gurii mele dansand pe ritmuri zgomotoase. Vreau sa fiu atat de lenesa cat simt ca sunt in unele zile, sa tac cand toti ceilalti vorbesc si sa sa nu se simta nimeni ofensat ca n-am nimic de zis. Vreau sa tac si o fac pentru ca ideile, propozitiile, remarcile si toate celelalte suna mult mai bine in capul meu, vreau sa ramana in capul meu pentru ca nu simt ca urechile din jurul meu inteleg asemenea galagie. E un permanent SunWaves in capul meu si uneori, boxele iau foc. Vreau sa am langa mine un om care sa ma accepte asa cum sunt si sa ma contrazica ori de cate ori are ocazia, sa nu lase totul la aprecierea mea, pentru ca apreciez la fel de prost cum ma orientez. Am nevoie de cineva indraznet care sa faca nebunia mea sa prinda viata pentru cateva momente, ore, zile, saptamani. Stiu sigur ca nebunia aia e cumva o ruda indepartata, dar de sange, a unei fericiri indescriptibile. Am nevoie de cineva linistit ca sa poata calma toate gandurile mele speriate, cineva care sa-mi zica ca va fi bine, chiar daca nu va fi. O mana stanga pentru mana mea dreapta, o privire care capteaza ce nu poate capta a mea, o jumatate, acea jumatate care face "click", o bucatica care umple toate golurile, care iti satisface toate nevoile, o bucatica in gandurile caruia poti sa dormi linistit chiar si pt 10 minute. O bucatica care incepe sa-ti curga prin vene, sa te inunde si sa nu te mai saturi. De asta am nevoie. Am reusit sa ma asez pe scaunul din fata computerului, acum astept sa se linisteasca ideile pe care le-am ravasit pana aici. Stii cat de mult imi place mirosul de primavara cu cafea si tutun? Parca e mirosul sufletului meu, mirosul care sterge tot ce n-a mers bine pana ai dat de el. Venisem aici sa-ti trimit un mail.

"Buna. M-am trezit zambind azi dimineata, ai fost toata noaptea printre gandurile mele, ca un fel de controlor. Draguta seriozitatea ta: "Actele va rog!", "Oh, prea indecenta pentru o zi de luni, revino zilele urmatoare". Nu stiu cat vor asculta de tine, dar daca esti tu cel care le calmeaza, te invit la o cafea. Asta inseamna ca nu poti intarzia si ramane pe Marti sau Miercuri, cand indecenta e in loc de biscuitele cu ovaz si scortisoara pt cafea. M-am apropiat de tine, te simt ca un ghem de sfori in stomac. Ai grija de tine si nu strange prea tare ca nu intentionez sa plec nicaieri!

O prietena,

Constanta, 6 Mai 2013, 13:56"