Cum poti sa ramai nemiscat cand in jurul tau e haos?
Au trecut pe putin 2 luni de cand nu mai inteleg nimic. Si multe altele de cand ma rog de muza mea s-apara. Incep sa cred ca e mai pretentioasa decat o credeam eu, mult mai scumpa la vedere si adesea absenta fara pic de urma. Cum si de ce sunt intrebari al caror raspuns cu siguranta am sa-l cunosc mult mai tarziu.
A inceput intr-o seara de vara care nu prevestea nimic iesit din comun, nimic nou, poate doar concertul spre care ma indreptam alaturi de prietena mea. Drumul, desi lung si parcurs prin apa doar pentru amuzamentul nostru de Constantence indragostite de mare, a adus discutii pline de hohote colorate si priviri uimite. Ajunsa la concert totul a prins un alt contur. Prima seara dupa lungi asteptari in care muza mea imi dicta intr-un ritm nebun fel de fel de fraze care ma faceau sa ma uit intr-un punct fix, sa ma batai pe muzica live si tare si sa nu aud nimic altceva. Intr-un fel de stare aproape absenta, ca si cand nu existam decat fizic acolo pentru ca cei din jurul meu sa nu dea peste mine si ideile mele. M-am retras complet intr-un coltisor linistit unde toate aveau sens si nimic nu spunea mai mult decat: "Ne-am regasit, suntem iar impreuna."
Totul se misca prea rapid. Cand te-ai uitat ultima data la cer aproape de rasarit si ai avut emotii? Cand ai facut ultima data ceva instinctiv si n-ai analizat ficare pas pe care trebuie sa il faci? Alergand parca in jurul unui sens giratoriu, nu m-am trezit decat atunci cand mi s-a taiat respiratia. Nu e stupid? Ba da. Si mai stupid este ca in tot timpul asta am stiut ce fac si de buna voie am alergat spre nimic. O risipa de energie, de forta si vlaga.
Frapant este ca totul a devenit atat de mecanic incat te sufoca. Nu te mai surprinde aproape nimic, iar ce reuseste sa te surprinda putin este pentru ca nu ai fost indeajuns de atent, atat. Toata lumea se chinuie sa impresioneze, sa faca ceea ce altii asteapta. Totul e ca o masinarie defecta si totusi unsa cum trebuie, care se chinuie sa functioneze si uite ca spre surprinderea nimanui chiar o face. Mi-e dor de marea albastra, nu de marea plina de rahat si ganduri sinucigase. Mi-e dor de oameni frumosi, nu de oameni care in fiecare moment incearca sa fie ceea ce n-ar putea fi vreodata. Mi-e dor de ceva natural, de lucrurile alea atat de simple dar care totusi trezesc un zambet sau o emotie, indiferent de intensitatea si amplitudinea ei. Doar mi-e dor. Oare am crescut si am evoluat doar ca sa nu mai doara? Despre asta e vorba? Toata experienta ta se preschimba in lipsa de emotie, iar singurul lucru pe care il poti simti sa fie atasament si dezamagire care mai de care? Nu mi-as fi imaginat asta nici pentru cel mai sumbru scenariu pentru viitor si totusi asta se intampla de 1 an, poate 2.
Nu pot sa imi cer iertare pentru lipsa mea, insa regret nespus ca pierd legatura cu muza mea, singura care poate trezi satisfactie, motivatie, zambete si lacrimi deopotriva. Curand am sa revin, e nevoie doar de putin timp, sa ne acomodam, sa luam lucrurile pe rand, sa ne exprimam in sentimente si nu fraze lipsite de emotie. Pana data viitoare, ramai cu bine si Carpe diem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu