Fuga dupa normalitate.

Vreau sa stiu cand am ajuns o suma mai mult decat un intreg. As umple pagini intregi daca as stii cu ce. Mi-as pune pe tava bucati de suflet, daca as stii ca asta o sa schimbe ceva. Nu, nu vreau garantii, dar alerg dupa certitudini. Nu asta facem cu totii? Ne pierdem in acel val cu care ar trebui sa mergem, doar ca nici macar nu putem zari o urma de tarm. E doar un val, intr-o mare, o mare agitata, o mare de incertitudini, sperand ca la tarm vom stii. Asa plutesc si eu. In deriva. In deriva. Sunt pe-un val care nu stiu unde duce, si nu ca n-as stii sa traiesc momentul, dar imi place cu siguranta sa stiu ca daca ma angajez intr-o asemenea aventura, voi ajunge si la destinatie. Vreau sa stiu ca daca am sa lupt cu zmei pentru un print, am sa-l gasesc acolo si nu o sa fie doar ceva ce si-a dorit o parte din mine si a reusit s-o picteze dintr-o imaginatie neajutorata. Ce ciudat, cat de strain. Unde e liberul arbitru? Suntem toti parte al unui destin prestabilit in care deschizi usi, iar altii le inchid ca sa iti poti urma "acel" plan? Nu exista nici un plan? Pentru ce ne zbatem? Pentru 4 pereti, pentru o masa si 2 furculite? Asta e sensul vietii? Sa lupti pentru 2 furculite si-o canapea? Nu vreau sa accept superficialitatea asta. Nu vreau sa lupt pentru furculite, vreau sa lupt pentru mine, pentru tine, pentru noi. Sa razbat de dragul umanitatii, atat de pierdute si disperate, acea parte umana prinsa intre 2 conturi de Facebook, sechestrata intr-o lume imaginara, tehnologica, inutila. In locul de acum, florile nu au miros, desi arata spectaculos; copiii nu se mai joaca cu caini si cu pisici, pentru ca au purici, desi dintotdeauna au avut; aici rasare soarele de dimineata si toti cred ca li se cuvine lumina lui; merele au devenit la fel de frumoase ca-n basme si pentru asta sunt lipsite de gust, sunt prea tari si uscate, dar totusi superbe. In locul asta exista si oameni. Cei mai multi adorabili si placuti ochiului, dar sub un trup de invidiat nu e nimic, e un suflet secat, lipsit de esenta. Oare ar mai cumpara cineva apa plata, daca sticlele ar fi goale? Nu. Asa ma gandeam si eu, atunci de ce vindem oameni goi? De ce ne vindem esenta pentru 2 furculite? Stiu. Visatoarea nebuna, nematurizata, care crede in povesti si basme. Just. Asa e. Si am sa cred asta pana cand voi mai putea gandi, n-am sa devin corporatista si nici parte a unui sistem bolnav, care ma va face sa putrezesc pana ce ma voi resemna. Nu pot sa aleg resemnarea, cand am atatea la picioare. Noi nu mai vorbim intre noi, nu stim sa ne mai exprimam, nu putem sa discutam fara sa tipam si sa ne enervam. Nu e normal. Suntem fiinte umane, dotate cu ratiune si darul vorbirii, totusi alegem sa bagam carti in semineu si sa ne delectam pe tableta, spionand viata altora, la fel de nefericiti, dar totusi populari prin oras, prin tara. Si mie mi-ar placea sa stiu secretele lumii, dar aici nu intra viata nici unei persoane publice, nici un can-can ieftin, nici macar stirile de la ora 5, pe care le refuz cu toata fiinta mea, nu pentru ca fug de realitate, pentru ca vand violenta, pentru ca multi copii cu alte tare ar putea sa creada ca asa e normal, pentru ca platesc abonamentul de tv, asta inseamna ca platesc sa ma imbuib cu violenta. Nu, multumesc. Asa realizez ca ai mei cheltuie niste bani lunar, inutil. Intelegi ce spun? Nu e normal. Stiu. Nu intelegem toti acelasi lucru prin cuvantul "normal", inteleg perfect asta. Stiu si ca nu pot schimba lumea. Cine sunt eu sa fac asta? Poate ca nimeni, dar am sa dau tot ce pot. Am sa incerc atat cat am sa traiesc; dar n-am sa schimb lumea. Am sa-mi creez propria lume, doar cu oamenii pe care ii vreau langa mine, oameni capabili sa vada mai departe de hainele mele, mai departe de tampeniile pe care unii cred ca le-as debita. Am sa-mi rezerv acest drept. Macar atat pot sa fac pentru acum. Mai incolo...