In prag...

Unii oameni chiar spun lucruri inteligente in timp ce eu aleg sa scriu tampenii. Sa plictisesc o intreaga gloata de oameni comozi cu invocari absurde ale trecutului, incercand sa arat ce? Citeam printre randurile altora, crezand ca toti facem asta...nici nu stiu cum de mi-am permis sa fiu atat de naiva. Oamenii n-au nevoie de cuvinte dulci cand se simt suparati ci au nevoie de mai multa mizerie, eventual o mizerie care sa-i vizeze..asa se simt unii umani si indreptatiti sa judece. Si ce e judecata? Exista o linie trasata la mijlocul judecatii, o linie care sa marcheze inceputul si sfarsitul unei judecati corecte? E amuzant ca multi dintre voi nici nu intelegeti multele cuvinte cu care aruncati de dragul unei conversatii, multi dintre voi nici nu stiti de ce va certati, dar o faceti... depaseste de mult instinctul primar de aparare. Va simtiti orgoliul ranit la orice pas incat sa ma scuzati, dar sunteti morti. Nu e nimic viu in razbunare, pumni si cuvinte goale. Strazile sunt mai goale ca niciodata, nu ca n-ar fi oameni pe ele...sunt. Oameni a caror privire nu atinge nimic si n-ar putea sa infloreasca nimic niciodata, corpuri care se misca robotic din necesitate. Forme haotice care se simt maturizate peste noapte si nu-si permit sa traiasca pentru ca au depasit varsta necesara. Suflete prizoniere intr-o minte atat de inghetata incat iti provoaca panica. Atat de orbi incat se zbat intr-un cub cu o singura iesire, dar nu pasesc de teama unei capcane si vai cat se chinuie. Si te-ntreb, aflat acolo, ce ai de castigat si ce pierzi? La ce-ti ajuta orgoliul de care te agati secunda de secunda? Pe cine sa te razbuni decat pe tine ca ti-ai permis sa ajungi asa?! Inutile incercari cand singurul loc plin de viata e parcul de langa mare, dar plimbandu-ma prin Albastrul meu stiu. Stiu de ce. Stiu cum e sa te simti mai bogat fara sa ai nimic, stiu cum sa iert de dinainte sa mi sa ceara asta, stiu sa privesc si cerul de parca ar fii ultima data, stiu sa respir. Stiu.

O alta noapte la brat cu Eternul Albastru.

Horoscop Zilnic

Horoscop zilnic oferit de eastrolog.ro

Am sa astept

Si-am sa astept. Am sa astept sa ancoreze la mal dorul. Am sa fiu prin cine stie ce port chinuindu-ma sa te strig, vreau sa fiu sigura ca ma auzi. As vrea de multe ori sa poti sa-mi citesti gandurile, atunci toata agitatia si toate actele vor parea perfect tetrale si atunci ai stii si tu ca nu te mistui de unul singur. Ti-as impartasi fiecare gand, fiecare emotie, tot...mai putin amintirile, pe alea le ai deja. Voi dori sa devin colectionara in timp, dar nu de lucruri inutile...ci de aminitiri, ganduri, emotii, mirosuri, senzatii. Mi-e teama ca voi vrea sa te tin cu totul printre pagini, alaturi de randuri filosofice la masa cu cei mari. Ma gandesc de multe ori la frica, ca nu stiu ce ar putea fi pentru altii, ca pentru mine a ajuns sa-mi fie ruda, parca e parte integrata in mine, parca tot ceea ce fac e sa invat sa traiesc cu ea si ea prin mine. Nici nu ma mai deranjeaza asa tare, decat atunci cand imi vorbeste din somn.. Si parca as vrea 2 minute sa-mi eliberezi gandul de tine, dar nu mai mult. Mi-e dor sa stau langa tine, mi-e dor sa rad cu tine, mi-e dor de glumele si ironiile tale cum nici nu-ti imaginezi. Mi-e dor de tine, mi-e dor de mine, mi-e dor de noi in serile racoroase. Timpul nu conteaza, nu-l cumpar...il petrec..acasa sau in departari, pe uscat sau pe mari reci, intr-o zi sau in nopti senine de vara, cu...

Si-am sa astept, fie si pentru o clipa. Am sa astept, am sa te astept. Am sa fiu la mal tinand in mana visele de demult, am sa zambesc si-am sa plang in acelasi timp.

Drog sau traire?

Silent Strike & Lucian Ban & Alex Harding - Without Warning by Silent Strike

Droguri. Tutun, cofeina, alcool, marijuana, cocaina, heroina, LSD si multe altele. Atat stiu toti, ca drogurile sunt substante toxice care provoaca dependenta, dar toate au acest efect cand sunt consumate excesiv si frecvent. Dar dragostea, pasiunea, suferinta...ce sunt? Ne rezumam la faptul ca sunt considerate trairi, ca se intampla zilnic cuiva si ca de voie de nevoie le acceptam? Drogurile enumerate mai sus reprezinta o dependenta de tip fizic, dragostea in schimb este o dependenta de ordin sufletesc, o dependenta capabila sa sacrifice orice, oricand, o necesitate care nu te mutileaza, dar te poate sfasia de durere. Pasiunea naste din dragoste si se manifesta cald, linistitor sau aprins, dar si pasiunea face victime. Suferinta...suferinta este reactia obtinuta in urma nepotrivirii celor doua si doare de cele mai multe ori...atat de tare incat mereu ai senzatia ca n-ai mai putea inca o data. La a doua ocazie realizezi ca esti puternic, ca nimic nu va fi atat de greu.

Pai si daca toxicomanii renunta pur si simplu la acest stil de viata, la dragoste cum renunti? Simplu. Nu renunti niciodata, e mai puternic decat orice drog si nu, nu are leac. Suferinta este insasi sevrajul unei iubiri impatimite, reprezinta insasi definitia durerii. Simti cum brusc toata starea de euforie este absorbita de realitate, cum pe tine pun stapanire cele mai grele ganduri, amintiri, mirosuri, vorbe, fiind menite sa joace o hora in care tu nu poti tine pasul.

Iubesc dragostea, ador sa iubesc si stiu ca in spatele entuziasmului meu sta mereu ascunsa o portie de drama, dar e drama mea, suferinta mea nu e decat un final pentru fiecare tip de iubire, caci doar un nebun poate sa creada ca iubim la fel. Imi iubesc si suferintele pentru ca sunt ale mele si fara ele as fi goala. Lipsa ei ma innebuneste, ma face sa actionez necugetat.

E iar dimineata, dar una din cele fara gramul meu de dragoste.

**Iubind pur si dezinteresat poti atinge orice culme de neatins, iubiti viata, iubiti-va partenerul/a, iubiti tot si acel tot se va asterne la picioarele voastre, fara sa intepe, fara sa incarce plamanii si fara sa distruga ceva ce a fost menit sa dainuie prin frumusetea iubirii.** Ida Abel

A mai trecut un an.

Silent Strike - Asian Paper Circus by Silent Strike

Să mă-ntrebe cineva dacă îmi aduc aminte cum...Parcă ieri era 1 octombrie şi eram entuziasmată, dar in acelaşi timp pierdută printre sutele de oameni care începeau un nou an de facultate. Plecasem la drum cu atâtea gânduri şi vise încât nu-mi venea să cred că am ajuns acolo..eu care mai ieri eram doar un copil şi doar sperasem că într-o buna zi voi fi studentă. Auzisem că nimic nu se compară cu liceul, dar o mică parte din mine încă era de parere că toată lumea se înşeală că şi anii de studenţie pot fi la fel de frumoşi. Încă nu ştiam că trebuie să tratez conştiincios maturizarea mea inevitabilă. Nu-mi aduc aminte decât că am muncit din greu să scot la socoteală anii în care am copilărit şi tot nu mă pot dezobişnui, face parte din mine. Mai de grabă aş modela 100 de oameni decât să las la o parte asta. Şi-mi aduc aminte şi de momentele când totul parea tragic şi fară nici o rezolvare, zilele când ajungeam să-mi doresc doar o baie şi un pat cald care să-mi ţina oboseala. Aceleaşi zile in care adormeam in cadă şi nimeni nu se interesa dacă mai pot, dar am putut.

Zile grele de iarna începeau in zori la ora 6 si jumătate şi nu era de nesuportat gândul ca o să mai stai o zi prin facultate ci doar drumul până acolo. Chiar şi atunci aveam lângă mine aceeaşi imagine drăguţă despre oameni, că poate sunt doar frustraţi, obosiţi şi plictisiţi şi pe parcurs vor fi aşa cum am crezut eu. Şi-a trecut.

Un an plin de împliniri, drame, poveşti, întâmplări. Primul an din viaţa când familia mea era mai mult o ocazie şi nu un obicei ca până atunci. 7 luni in aşteptarea unei conversaţii şi neputinţa care tot amâna momentul. Emoţii şi gânduri calde pentru un necunoscut, care nici măcar nu mă observase, poate că eram mult mai subtilă decât mă ştiam eu. Încercări pline de "sudoare" de a socializa cu toată lumea, care nu doar că era incredibil de închisă, dar nici măcar nu era dornică să facă aceeaşi paşi pe care-i urmam eu. Acum realizam mai mult că niciodată că suntem atât de diferiţi deşi avem atât de multe în comun. Căutam pe cineva care să-mi împărtăşească pasiunea, cineva cu care să poti să discuţi şi altceva decât facultate şi frustrările pe care le aduce cu sine, dar...
Apoi au urmat o serie de cursuri, unele mai interesante, altele mai puţin, dar făceam altceva. Era momentul în care simţeam că evadez, că oamenii pot fi şi draguţi şi chiar vor să te inveţe câte puţin din ceea ce ştiu ei. Uşor uşor se contura imaginea pe care mi-o creionasem la început, ba mai mult începea să fie aproape la fel de colorată ca cea iniţială. Încă simt nevoia să fac parte din acei oameni care iubesc ceea ce fac şi inspiră dragoste la rândul lor.
S-au inteţit simturile. Vedeam mai bine toate şabloanele, chiar dacă erau diferite de la zi la zi, am cunoscut invidia si ura in toată splendoarea lor şi deşi nu-mi erau străine, m-au uimit. De fapt nici nu ştiu dacă senzaţiile receptate din partea celorlalţi erau de vină sau supradozele de răutate. Nici nu-mi imaginam că un om atât de frumos, poate fi atât de urât şi străin de ceea ce înseamnă viaţă. Aveam impresia că fiecare vine dintr-o altă lume, la întâlnirea inevitabilă cu realitatea, doar că nimeni nu se putea adapta.
Şi acum mă încearcă un zambet în colţul gurii când mă gândesc că din a doua săptămână de facultate eu deja îmi doream vacanţa de vară, timpul acela nelimitat în care eram liberă să fac tot ce-mi doreşte sufletul. Şi a venit vara...incredibile emoţii. M-am apucat să citesc, bun drog... Mi-era dor. Sunt momentele de fericire, locuri exotice de bătut la pas prin imaginaţie, oameni inteligenţi şi dornici de discuţii interminabile şi fără un scop bine determinat. Urmează amalgamul : În sus, poate la dreapta şi uşor înainte, acolo ai să găseşti ceea ce imaginarul îţi datorează de ceva timp. Fără să întrebi sau să ceri voie, te apropii si şopteşti : "Acum?". Desigur există şi impedimente care vor transforma dorinţa în obsesie, dar nu ţine nimeni cont. Poţi să te aşezi liniştit pe prima bancă, lângă flori sau apă şi să alegi un traseu. Într-o cutie de creioane colorate ai să gaseşti răspunsul la întrebarea : "Mai e?". Poţi să stai într-un hamac în timp ce citeşti "În cautarea sensului pierdut" şi nimeni să nu te deranjeze. Mai există bineînţeles şi posibilitatea de a sta sub ploaie şi să nu pleci până când 3 curcubee răsar de nicăieri şi se termină exact în partea opusă. Nu va contabiliza nimeni câte minute ai aşteptat, ba mai mult primeşti bonusuri pentru ele. Alte minute preţioase ce aduc sufletului pace. N-ar ştii nimeni cum să catalogheze zâmbetul de pe chipul tău, pentru ca nu e nimeni dornic să-ţi răpească fericirea. Şi când toate astea ajung să pară o rutină incredibilă, înseamnă că te-ai regăsit, iar atunci vei rezona cu gândul dintâi. Vacanţă plăcută !

Se-ntâmplă, dar nu întâmplător...

Întotdeauna m-am bucurat de oameni sau mă bucura ideea că-i pot cunoaşte, că pot ajunge la sufletul lor şi-mi pot face liniştită numărul de magie. Mai mult decât atât, vedeam in asta o necesitate, a cărei pofta o satisfaceam chiar eu. Aşa incepeam cele mai multe zile...ca o mică aventură:eu, căutatorul de comori şi restul cu sau fără comoara la care râvnea însăşi cunoaşterea. O stare care a ajuns să dea dependenţă, devenind nocivă gândului din urmă.

Mereu am crezut că-mi sunt necesare nimicurile pe care alţii le ignoră, discuţiile fără sens pe care mulţi dintre noi le practicăm, apoi am înţeles ca atâta vorbăraie goală îmi pot oferi şi eu, oricând şi la orice oră din zi sau noapte. Credeam că-mi sunt necesare gesturile copilăreşti cât şi discuţiile de acest fel, ca să-mi aduc aminte că suntem diferiţi, că ne maturizăm diferit şi că trebuie să încerc să fiu cea înţeleaptă doar pentru că mi-am dat seama mai devreme decât ceilalţi de cele mai sus menţionate...atunci încă nu ştiam multe. Nici acum nu ştiu.

Nu mi-am imaginat vreo clipă că va veni o zi in care nu voi mai ştii nimic şi că tot ceea ce ştiam nu vor fi decât nişte şabloane pentru oameni obişnuiţi, că o singură persoană mă va face să pun iar pe hârtie gând cu gând pentru crearea unui nou şablon, unul făcut la comandă. Un singur şablon pentru un singur om. Şi eu şi tu ştim că toate încep cu :" De ce?" şi chiar aşa...de ce? Cum de s-a întâmplat ca el să nu încapă în nici o descriere? De ce nu-i pot anticipa gândul, mişcările şi cum de atitudinea lui pare mereu rece? E ca şi când, dincolo de un chip plăcut şi o pereche de ochi calzi nu gaseşti decât vid, in care te sufoci. Încerci din răsputeri să ajungi la geam, ştii că-i pe-un perete în întuneric, dar nu ajungi niciodată la el pentru că n-ai habar dacă doar ce-ai intrat sau dacă cei 2-3 paşi pe care ai impresia ca i-ai facut te-au mai apropiat de el. Şi-ţi zâmbeşte. Dar habar n-ai ce se ascunde in spatele zâmbetului, iţi dă atenţie, dar de ce o face? Pare interesat de discuţie şi nu te întrerupe, oare o fi atât de politicos? Se joacă cu tine... îi lipseşte copilul din el sau aşa iţi zice mai multe? Apoi tace uitându-se în gol, ar vrea să facă şi altceva,dar îi e teamă sau işi ţine în frâu gândurile pentru a rămâne in singuranţă? De cine se ascunde de fapt? De mine sau de el? Îi e oare teamă că va fi rănit datorită felului său mai dedicat sau pur şi simplu aşa e el? Poate că nimic din toate astea...Sunt atât de multe încât nu ştii asupra cărora să te opreşti. E o comoară îngropată adânc şi sunt sigură că nu-i lipseşte şi lacătul.

Visul oricărui căutător de comori.

De ce?

Curg ganduri unul dupa altul, se prind de mana in dansul visarii...si obosesc. Cer sa ajunga undeva unde linistea pare zgomotoasa, acolo unde ploia doar renaste si nu murdareste. Acolo vroiam si eu sa merg. Intr-un loc unde soarele sa-si plimbe linistit razele jucause pe chipul meu, intr-un loc unde ploaia ma face sa simt ca sunt curata, ca sunt din nou eu, cea pe care o stiu de mult. Eu care radeam zgomotos, aceeasi eu care-mi pedepseam nelinistile si reveneam la cerul senin zambind. Adorm...
Ajung intr-o camera pe care n-am mai vazut-o si desi e intunecata imi da senzatia de-acasa. Stau in usa, oarecum stinghera mi-e teama sa nu deranjez pe cineva...pe peretele din fata arde focul in semineu. Ce miros de lemn de brad. Nu-i pot rezista, pasesc usor in camera. Ma uit dupa cineva, nici nu stiu cine ar putea fi aici, nu se aud decat lemnele trosnind. Ah...
- Te-asteptam, azi ai ajuns mai tarziu, vreau sa cred ca s-a intamplat asta doar pentru ca a intervenit ceva...
- Ah, tu! ( Neasteptat, imi tremura mainile iar ochii imi aluneca in podeaua veche) Acum unde suntem? Unde m-ai chemat?
- Nu-ti place? ( Se simtea un ton dezamagit in vocea lui)
- Ba desigur ca-mi place. Doar ca acum mi se pare mai intim ca niciodata.
- In seara asta as dori sa-ti vad si chipul, nu esti curioasa cu cine vorbesti?
- Mor de curiozitate, dar in acelas timp savurez suspansul... N-as vrea sa...
- Ti-e teama. Nu suspansul il savurezi, ci iti legi fricile. Crezi ca te vei indragosti? Ca n-ai sa te mai poti intoarce? Ca o data cu chipul meu va veni si finalul? Spune-mi, de ce te temi?
- De mine. De clipa imediat urmatoare, de toata zarva gandurilor mele. Nu grabi nimic..
- Si care crezi ca este scopul meu? Sa te judec? Nu-ti masor gandurile, nu ma scald in timiditatea ta, nu fug de nebunia ta, eu doar...eu doar ma bucur de toate astea.
- Nu stiu...nu stiu nimic. Eu inca cred ca visez si te visez seara de seara doar pentru ca aici gasesc refugiul perfect. Iti vorbesc in vis pentru ca tu ma intelegi mereu, nici nu stiu daca esti rodul imaginatiei mele sau chiar existi si eu vin la tine mereu. Nimic nu stiu...
- Incerci macar sa te apropii? Vreau doar sa te simt mai aproape de sufletul meu, nu te ating...
- Promiti?
Nu a zis nimic, dar l-am simtit raspunzandu-mi clar si raspicat. Daca...
- E o intreaga simfonie de mirosuri, nici nu stii cat de bine ma simt cand esti aici. As vrea sa-mi strang "umbra" in brate, s-o sufoc cu dorul meu.
- Stii...cand sunt aici, ma simt fericita. Simt ca orice s-ar intampla ar fi la fel de bine, dar paradoxal ori de cate ori ajung aici mi-e teama c-am sa ma trezesc. Tu...Tu unde esti in realitate? De ce nu esti langa mine? Existi? Iti aduci aminte de mine vreodata?
- Cate intrebari... Sunt in realitate, nu-ti pot spune unde, oricum nu m-ai recunoaste, nu-mi stii chipul, n-ai stii unde sa te uiti. Sunt langa tine seara de seara si da, port parfumul tau cu mine, cum as putea sa uit frenezia care ma cuprinde cand te apropii?
- Stii de ce nu vreau sa-ti vad chipul?
- De ce? Crezi ca n-o sa-ti plac?
- Shhh. Nu vreau pentru ca m-as trezi zilnic cu gandul ca trebuie sa te zaresc in vreo multime, ca ma vei inghionti din greseala in autobuz, ca te voi vedea venind de nicaieri, ca ori de cate ori voi vedea un chip asemanator tie voi fi plina de emotia rederii, iar tu nu vei fi in spatele nici unui chip. As putea sa te gasesc oriunde, nu trebuie sa-ti vad chipul...
- Pot sa te sarut? Tine ochii inchisi, n-ai sa vezi nimic... Te rog, lasa-ma langa tine, nu ma alunga din nou doar dintr-o teama prosteasca, raman aici. Iti promit. Te tin de mana, daca pleci...vin si eu.
- Nu,nu...Nu vreau sa pierd emotia aici, o vreau pentru totdeauna, dar in realitate.
- Offf, cat te doresc. Asa incapatanata si fricoasa cum esti...
- Saruta-mi fruntea si tine-ma in brate. E singurul moft pe care ti-l satisfac...