M`am intrebat de atatea ori de ce oamenii vin si pleaca si pana acum nu am fost capabila sa gasesc raspunsul dintr`un simplu motiv...Ei vin pentru ca ii chemi,sau ai nevoie si pleaca pentru ca ii lasi sau misiunea lor se incheie inainte de a realiza ca a inceput vreodata. A fost cel mai simplu raspuns,pe care l`am ignorat din dorinta de a afla ceva incantator...ma temeam de o explicatie banala pe care mi`o ofeream ori de cate ori simteam nevoia de o confirmare.
Credeam ca e usor sa torni fundatia unei cladiri inalte,dar pe cat de usor este pe atat de multa migala si siguranta ca rezultatul e ceea ce vrei,este nevoie. O comparatie ciudata dar asa functionam,ca oameni. Nu am stiut niciodata ce caut,dar am certitudinea ca in momentul in care voi gasi,voi sti exact ca e ceea ce imi doresc. Am turnat multe fundatii de`a lungul anilor dar niciodata nu am reusit sa duc la bun sfarsit proiectele,pentru ca nu stiu cum vreau sa arate viata mea practic. Am doar niste idei despre telurile mele si cateva planuri pentru cum o sa reusesc sa ajung la ele,dar detaliile le retine timpul,teama si prea multa pasiune pentru un lucru caruia intotdeauna ii va lipsi ceva.Poate viata,poate un geam pe care sa scoti din cand in cand capul si sa tii in piept cel mai bun aer de pana atunci, poate un lift care sa te duca pana la ultimul etaj in siguranta,poate scaunul caruia ii vei incredinta o parte din viata ta...poate lipsi orice,oricand.
Ca un amalgam de idei ce imi descriu starea,aleg una la intamplare. Nesansa de a crede ca nu sunt in locul care trebuie. Dezamagirea unei noi zile de rutina care iti plictiseste sufletul de moarte, golul ce umple sutele de oameni,pe care il simti la infinit cum te apasa,cum pare sa te acapareze. Gandul ca nu va exista vreodata ziua in care sa simti ca traiesti asa cum imaginatia te poarta pe diferite meleaguri,asa cum muzica te poate urca pe cele mai inalte creste...escaladand din priviri gramezi de munti. Melancolia ca niciodata nu vei apuca sa vezi lumea asa cum crezi tu ca e,o boala a imaginatiei,o lume a cartilor cu final fericit dupa lupte seculare cu eul indraznet. Cum ? Cum ar trebui sa actionezi pentru ca putinul ce`l gandesti sa prinda aripi si sa te poti tine de el ? Ce fiinte triste ar trebui sa fim,sa traim stramtorati intr`o lume de betoane si lucruri reci cand doar soarele pare sa mai anime din cand in cand atmosfera apasatoare ? Cate drame ar trebui sa se ascunda in sufletele atator oameni doar pentru ca altii sunt surzi la ceea ce ai de zis ? Mi`e dor sa am un prieten,mi`e dor sa fiu eu. Si acum ma pierd,ma pierd ratacind in lumea mea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu