Te
vad atarnand de-o speranta ca maine ar putea sa te surprinda si totusi vad si
cum te ofileste gandul ca nu te regasesti. Esti prins intre lumina si
intuneric. Alergi ca o umbra printre firesc, te dezbraci doar in intuneric si nimeni
n-ar putea banui ce sursa importanta de lumina esti pentru ca si tu iti refuzi
asta. Te copleseste ceata rasfirata printre copaci, desigur, asta se intampla
cand pui petic peste petic deasupra incertitudinilor crezand ca asa se vor
transforma in siguranta. Razele soarelui sunt atat de departe, dar cat de tare
iti infioara pielea cand o ating... Tu, straine, mai zambesti la gandul ca esti
bun? „ Fear is not real”, iti mai aduci aminte de asta? Mai stii tu oare ce
miros are dimineata si cum se joaca sexi aburii de cafea intr-o cana mare
albastra? Poti sa simti cat de vie e o adiere de vant in parul scurt? Mai stii
ca lacrimile sunt ceva firesc si natural? Tu inca vorbesti cu tine sau te-ai
uitat in sutele de usi pe care le deschizi si uneori uiti sa le inchizi? Cand
crezi ca incepi si cat dureaza pana termini? Toate se vor fi pierdut in sutele
de secunde si minute risipite in eter. Cred ca totul se termina cand uiti ca
mai intai incepem. Lucrurile par usoare sau grele in functie de perceptie, de
ce sa crezi ca e greu doar pentru ca altii spun asta? De ce nu iti spui ca e
usor indiferent de ce urmeaza, de ce nu te joci cu ce te inconjoara, de ce sa
faci sa fie greu cand poti la fel de simplu sa faci sa fie usor? Mai greu nu
inseamna mai bun. Mai rau nu inseamna mai exigent. Cuvintele si-au pierdut
intelesul pentru multi oameni, dar daca iti place sa asculti si sa intelegi, de
ce le interpretezi gresit ca toata lumea? Nu esti tu diferit, straine? Crezi ca
diferit inseamna marginalizat? Nu. Tu nu poti fi decat ceea ce esti. Si atunci,
te intreb eu, de ce te pierzi, de ce iti permiti sa te risipesti in lucruri
imaginate de altii? Intr-un univers transformat de imaginatia mea, te invit sa
bei o cafea cu mine in randurile ce urmeaza. Uite, aici e cana ta de cafea,
aseaza-te confortabil si deschide-ti sufletul pentru cateva minute, care sper
ca nu vor trece fara vre-un folos.
E joi
dimineata, trecut putin de 7. Printre genele pline de somn cald vad o ceata
densa, s-a schimbat vremea. Ma dau jos din pat cu o pofta incomesurabila de
cafea, nelipsita mea cana mare de cafea. Cana care o sa-l alunge pe Ene inapoi
in imparatia sa pana mai pe seara. Imi place sa dorm. Imi place cafeaua. Suflet
contradictoriu, dar il inteleg si ii fac pe plac. Dau drumul la muzica si-mi
caut bezmetica pachetul de tigari. Deschid playlistul si pun o melodie la
intamplare: Caro Emerald – I belong to you si incep sa ma gandesc cum apartin
diminetii, canii de cafea si tigarii. Ce nebunie. M-am asezat in fotoliul meu
mare si incapator, stau ghemuita ca sa pot tine strans momentul cu mine si cu
grija il acopar cu o patura moale si pufoasa care ma face sa cred ca sunt copil
inca, dar totusi fac lucruri de oameni mari. Imi place sentimentul copilariei.
Imi place sa fiu matura. Vezi? Nu ma pot hotari. Nu pot sa suport gustul amar,
dar cafeaua o beau fara zahar, sa fie cat mai amara. Cine sa mai stie? Eu. Ma
inteleg. Ma plac. Imi place cum se vede gradina mea in dimineata asta, parca nu
ar fi gradina mea si asta imi place si mai tare. Dulce sentiment de libertate
in cunoastere. Cat de mult imi place sa ma surprinda viata si doamne cat de
tare imi place ca n-am mai vazut vreodata peisajul asta. Poate ca e un fel de „one
time only”, dar chiar si asa s-a intamplat o data si am sa pot sa port cu mine
dimineata asta mult timp, fara ca cineva sa inteleaga cum de imi place
dimineata cand mie imi place sa dorm pana la pranz. Ma gandesc la el. Mi-ar fi
placut sa vada si el asta, sa simtim dimineata asta impreuna, s-o mirosim si sa
stam imbratisati fara sa vorbim, doar sa simtim impreuna. Pun melodia de la
capat, imi place. Oare si el simte lucruri atat de simple si le poarta in suflet
cu el? Oare si el merge la pas cu frumusetea lucrurilor si a intamplarilor? Sau
poate se risipeste in suparare. Ar fi trist sa nu vada dimineata asta. Atata
pofta, atata dorinta... Sa-l invit in lumea mea? Dar va putea oare sa faca
fata? Va putea el oare sa ierte? Va putea el sa se bucure chiar si de baltoaca
asta urata, care i-a murdarit pantalonii? S-ar putea gandi cata bucurie se
gaseste in lucrurile simple? Ar accepta spontanul in viata lui fara sa-l
sperie? Ar accepta ca nu exista limite si totul doar se intampla? Oftez. Am o
revelatie uitandu-ma in ceata asta, o placere de nedescris. Gradina e plina de
mister si lumina. Intuneric si lumina printre aceeasi copaci. Si alb si negru.
Sunt fericita. Trage aer in piept, simte
cum intra, acum lasa-l sa iasa fir cu fir. Atinge-ti chipul. Exista? Desigur. E
schimonosit de griji? Ochii tai par chinuiti de riduri in colturi? Zambesti sau
plangi? Ia-ti secundele in buzunar si opreste-te la tine. Vezi cum esti. Lasa
schimbarea sa te atinga. Accepta-ti fricile, nu exista nimic pe lumea asta ce
nu poti realiza. Atunci?! De ce te temi atat de tare? Frica de nou? Noul te
invata, te ia in brate si te poarta unde tu nu ai putea sa iti imaginezi. Lasa
viata sa te ia de mana, iesi in aventura ta. Nu poti sa te simti sfarsit fara
ca tu sa fi inceput. Iubeste-te. Iubeste-te cum te-am iubit eu. Iubeste-te cum
m-ai iubit pe mine. Accepta-te asa cum ii accepti pe altii. Ia-te in brate si
plangi pe umarul tau. Bea o cafea si ai curaj. Stiu ca ai sa zambesti. Stiu ca
poti. Sterge lacrima calda si bucura-te ca ti-a udat obrazul, bucura-te ca
existi si poti simti atatea. Iubeste. Simte. Ai incredere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu